„Pilda Întoarcerii Fiului risipitor, icoană duhovnicească a Tainei Pocăinței”

În Duminica a 34-a după Rusalii și a doua din perioada liturgică a Triodului, în cadrul Sfintei Liturghii a fost citit pasajul evanghelic al „Întoarcerii Fiului risipitor” (Luca 15, 11-32). Înțelesurile duhovnicești ale acestui text scripturistic au fost explicate de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, în cadrul cuvântului de învățătură rostit în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reședinței Patriarhale.

La începutul cuvântului, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vorbit despre aspectele privind importanța și folosul pocăinței, cuprinse în textul evanghelic al Întoarcerii Fiului risipitor: „Evanghelia aceasta este una foarte bogată în înțelesuri duhovnicești și ne arată multe aspecte ale puterii pocăinței ca hotărâre de îndreptare, de regret pentru trecutul păcătos și de punere a unui început nou pentru o viață sănătoasă din punct de vedere duhovnicesc. Ea ne arată iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care Se bucură atunci când un păcătos se pocăiește, cu dorința de a-și schimba viața. Vedem, așadar, în această Evanghelie, pe de o parte forța spirituală a pocăinței, iubirea milostivă iertătoare a Tatălui ceresc și, în același timp, observăm și binefacerile pocăinței. De aceea, această duminică ne pune în față o dimensiune permanentă a Postului Sfintelor Paști, anume pocăința sinceră. Pe lângă rugăciunea smerită, pe care am învățat-o din Evanghelia duminicii precedente, a Vameșului și a Fariseului, trebuie permanent să arătăm pocăință sinceră, să cerem iertare pentru păcate și să dobândim această iertare prin iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Astfel, pocăința sinceră trebuie să fie o constantă a întregii vieți și îndeosebi a postului, care este o perioadă mai intensă de rugăciune, de pocăință și de milostenie”.

„Întoarcerea la Dumnezeu, prin pocăință, este revenire în sine”

Totodată, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a arătat că uneori Dumnezeu folosește situații dificile pentru a-i determina pe cei care au greșit să se pocăiască în mod liber și să caute întoarcerea de la viața păcătoasă. „Aflându-se într-o stare umilitoare, la paza porcilor, fiul «și-a venit în sine», în alte versiuni ale traducerii, «și-a venit în fire». Această hotărâre a lui de a se ridica, nu doar fizic, de pe sol, ci și duhovnicește, este începutul pocăinței ca recunoaștere a greșelilor și ca dorință de începere a unei noi etape a vieții. Vedem cum acest fiu risipitor se schimbă pentru că o foamete mare s-a făcut în țara aceea îndepărtată. Evanghelia nu ne spune cine a produs foametea, de ce a venit ea brusc. Astfel, ajungând la o situație-limită a vieții sale, când nu mai avea cu ce se hrăni, acest fiu risipitor, ajuns din om liber și bogat la statutul de slugă flămândă și săracă, a considerat că singura șansă de a supraviețui este să se întoarcă la casa părintească, să ceară iertare și să fie tratat ca un argat. Evanghelia ne arată, așadar, drama libertății omului, libertate trăită ca înstrăinare a omului de Dumnezeu. Tânărul a dorit să fie liber și pentru a fi liber s-a îndepărtat de casa părintească, de tatăl său și s-a dus într-o țară îndepărtată. El credea că îndepărtarea de casa părintească și înstrăinarea de Dumnezeu sunt semne ale maturității, dar Evanghelia ne arată drama acestei stări pentru că, după ce a constatat că averea este trecătoare și a devenit sărac, acest tânăr trăiește și experiența umilitoare a faptului că este slugă, păzitor de porci și nici roșcovele din care mâncau porcii nu le primea ca hrană. Această foamete mare arată că uneori Dumnezeu folosește situații dificile materiale, exterioare, ca să-l îndemne pe om ca în mod liber să se schimbe interior. Vedem, așadar, că Dumnezeu respectă libertatea omului, iar când această libertate devine autodistructivă, adică îl duce pe om spre moarte, pronia lui Dumnezeu poate folosi mijloace neașteptate pentru a-l trezi pe acesta din punct de vedere duhovnicesc. Expresia «și-a venit în fire» ne arată că păcatul nu este o stare firească, ci o înstrăinare a omului de Dumnezeu și de sine însuși, iar întoarcerea la Dumnezeu, prin pocăință, este revenire în sine, adică la starea firească de comuniune cu Dumnezeu”, a spus Întâistătătorul Bisericii noastre.

„Iubirea milostivă vede scopul vieții omului”

În încheiere, Preafericirea Sa a explicat atitudinile diametral opuse ale părintelui și celuilalt fiu. „Evanghelia ne spune că tatăl a simțit dorința de îndreptare a fiului risipitor și de departe a ieșit în întâmpinarea lui, i s-a făcut milă de el, l-a îmbrățișat și l-a sărutat, ceea ce arată că iubirea milostivă a lui Dumnezeu depășește dreptatea potrivit căreia fiul risipitor trebuia certat pentru risipirea averilor sale. Dar tatăl nu-i face nici un reproș fiindcă iubirea milostivă vede scopul vieții omului, anume comuniunea sa cu Dumnezeu, ca Izvor al vieții veșnice. Un suflet păcătos care se întoarce la Dumnezeu este mai de valoare decât toate lucrurile materiale din această lume. De aceea, tatăl nu face un inventar al lucrurilor risipite, ci se bucură că tânărul s-a întors acasă. (...) Fiul cel mare s-a mâniat, a devenit gelos și n-a voit să intre în casă, deși era constant rugat de tatăl său. Vedem că această Evanghelie nu este doar a iertării celui păcătos, ci și a îmblânzirii credincioșilor neiertători față de semenii lor. Acest fiu mai mare reprezintă pe omul statornic în credință, virtuos, dar adesea foarte critic față de păcătoșii din comunitate. Mai mult îi judecă pe aceștia decât îi ajută să se îndrepte. Așadar, iubirea milostivă a tatălui, care este chipul Tatălui ceresc, este o iubire care iartă pe cel care se pocăiește și, în același timp, înțelepțește pe cei care sunt prea severi în judecățile lor”, a arătat Întâi­stătătorul Bisericii noastre.