Pocăinţa - terapia înduhovnicirii

În ultimul timp, credincioşii noştri, fie din ignoranţă, fie neglijenţi sau indiferenţi, au uitat sensul real al spovedaniei, pocăinţei şi al canonului de pocăinţă. Alţii din cauza înţelegerii mai mult juridice a actului sacramental şi duhovnicesc nu se mai spovedesc, deci nu se mai pocăiesc, rămânând sau afundându-se în fărădelegi, chiar dacă se declară fii şi fiice ai Bisericii Ortodoxe. De aceea, analizând paternitatea spirituală a unor părinţi duhovnici şi raportând aceasta la modul de viaţă al credincioşilor de azi, ne-am gândit să prezentăm câteva reflecţii despre acest act sacramental, atât de important pentru fiinţarea Bisericii.

† Ioachim BĂCĂUANUL,

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului

Primele cuvinte pe care le-a spus Hristos la începutul activităţii Sale publice de predicare a Evangheliei mântuirii au fost acestea: "Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Matei 4, 17). Deci, punctul de plecare al Bunelor-Vestiri mântuitoare stă sub semnul acestui imperativ: "pocăiţi-vă!". Fără pocăinţă nu putem avea viaţă înnoitoare, mântuire, intrare în împărăţia cerurilor.

Pocăinţa nu este un acces de remuşcare, ci o convertire

Pocăinţa nu este doar o etapă a vieţii, ci o permanenţă, o activitate ce face parte din demersul spiritual al vieţii omului. În Pateric citim că Sfântul Marcu Ascetul a zis: "Nimeni nu-i mai bun şi mai milostiv ca Dumnezeu... însă, El nu va ierta pe nimeni fără pocăinţă... Toate poruncile se reduc la una singură, cea a pocăinţei... căci nu vom fi pedepsiţi pentru mulţimea păcatelor săvârşite, ci pentru cele de care nu ne-am pocăit... Pentru toată lumea, pocăinţa se termină odată cu moartea". De asemenea, Avva Isaia adaugă: "Domnul nostru Iisus Hristos, ştiind că viclenia vrăjmaşului este mare dintru începuturi, ne-a rânduit pocăinţa până la cea din urmă suflare. Dacă nu ar fi rânduit pocăinţa, nu ar fi fost posibilă mântuirea". Aceste câteva consideraţii fundamentate pe experienţele părinţilor duhovniceşti ai pustiului ne fac să înţelegem faptul că pocăinţa este o stare, un mod de vieţuire specifică celor angajaţi în urcuşul duhovnicesc.

Termenul de pocăinţă în general evocă regretul de a fi păcătuit într-o formă sau alta; este sentimentul de culpabilitate sau senzaţia de remuşcare provocată în suflet de rana pe care am pricinuit-o aproapelui şi chiar nouă înşine. Aşa o prezintă tratatele de morală creştină, mai ales cele scolastice. O astfel de definiţie este totuşi incompletă.

Dacă limităm pocăinţa la sentimentul de remuşcare, abia am realizat o etapă a ei. Regretul că am rănit pe cineva cu atitudinea mea este un fapt important, dar nu suficient. Metanoia, în limba greacă, înseamnă ceva mai mult; metanoia înseamnă schimbarea minţii sau răsucirea duhului; deci nu numai regretul unei acţiuni trecute, ci transformarea fundamentală a perspectivei noastre de acţiune, o nouă manieră de a vedea pe Dumnezeu, pe aproapele şi pe tine însuţi. "Un mare act de inteligenţă", cum zice Păstorul lui Herma (sec. al II-lea)(1.), şi nu doar o "criză emoţională". Pocăinţa nu este un acces de remuşcare interioară, ci o convertire şi o recentrare a vieţii noastre pe calea care duce la Hristos Mântuitorul.

Esenţa şi fundamentul pocăinţei

Privită sub aceste aspecte de spirit înnoitor al vieţii, convertire şi recentrare a vieţii, pocăinţa este un fapt pozitiv al existenţei umane şi nicidecum negativ. Sfântul Ioan Scărarul adaugă la aceasta: "Pocăinţa este fiica nădejdii şi renunţarea la deznădejde" (2.). Prin analogie, mai putem adăuga că pocăinţa nu este descurajare, ci aşteptare ardentă; nu e silă de sine, ci afirmarea persoanei făcută după chipul lui Dumnezeu. Prin urmare, a te pocăi înseamnă nu atât a privi în jos la fărădelegile comise, la imperfecţiunile tale, cât a ridica ochii către Dumnezeu, de unde vine ajutorul; nu înseamnă revenirea la păcatele noastre şi justificarea lor, ci înaintarea către Dumnezeu cu încredere şi părăsirea trecutului păcătos; nu întoarcerea către ceea ce nu am reuşit să facem, ci strădania de a deveni întru fiinţă prin harul lui Hristos.

În acest caz, pozitiv, pocăinţa nu apare ca un simplu act, ci ca o atitudine permanentă a vieţii. Pocăinţa nu este ceva care se sfârşeşte aşa cum am termina un act, o faptă, un eveniment, ci ea continuă până la sfârşitul vieţii. Însă este imposibil să-ţi vezi păcatele tale înainte de a vedea lumina împărăţiei lui Hristos. Parafrazând pe Teofan Zăvorâtul (1815-1894), în acest sens, putem spune că atâta vreme cât într-o cameră nu pătrunde o lumină, nu poţi observa praful care este în ea. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu încăperea sufletului. Mai întâi trebuie să-L accepţi pe Hristos în viaţa ta ca întru lumina Lui să poţi descoperi mizeria păcatelor din interiorul tău. Aşadar, în momentul în care omul începe să se apropie de Dumnezeu, începe să-şi vadă şi păcatele sale.

Acesta este deci începutul pocăinţei: o viziune asupra frumuseţii ce vine de la Dumnezeu, nu o imagine a mizeriei, a urâciunii şi a iadului. Pocăinţa trebuie să încurajeze, nu să descurajeze pe om: "Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia" (Matei 5, 4), zice Hristos.

A te pocăi, cu alte cuvinte, înseamnă a recunoaşte că există binele şi răul, dragostea şi ura; şi, în acelaşi timp, a afirma că binele este mai puternic decât răul şi a crede în victoria ultimă a dragostei. Cel curăţit de păcate, prin pocăinţă, este cel care acceptă miracolul pe care-l face Dumnezeu cu el, iertându-i păcatele. Iar în măsura în care penitentul acceptă acest miracol, trecutul păcătos pierde pentru el caracterul ireversibil, care nu mai este o greutate intolerabilă. Iertarea divină rupe legăturile cauzelor şi efectelor păcatului şi dezleagă nodul pe care omul îl are în inimă şi pe care nu a putut singur să-l desfacă.

Numeroşi sunt cei care deznădăjduiesc, din cauza trecutului lor păcătos, zicând: "Nu-mi pot ierta niciodată răul pe care l-am făcut!". Incapabili să se accepte aşa cum sunt, devin incapabili să creadă în Dumnezeu, Cel ce iartă păcatele oamenilor. Astfel de oameni, în ciuda angoasei care-i domină, nici n-au început starea de pocăinţă, n-au atins înalta raţiune prin care să-şi dea seama că dragostea va fi biruitoare, căci aceasta nu cade niciodată (cf. 1 Cor. 13, 1). Aceşti oameni n-au trecut prin "venirea în sine", care constă în a zice: Iisus mă iubeşte aşa cum sunt. El doar aşteaptă ca şi eu să-L iubesc în neputinţa mea. Acestea sunt esenţa şi fundamentul începutului pocăinţei.

Actualitate şi necesitate în actul mărturisirii

Am arătat că pentru a vedea mizeria şi praful dintr-o încăpere trebuie ca, mai întâi, în acel loc să pătrundă o lumină. Aşa şi unii duhovnici, pentru a îndrepta pe cineva, în urma comiterii unor păcate, mai întâi dau dezlegarea păcatelor după spovedania sinceră, apoi, în cadrul Sfintei Liturghii îl împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, ca în lumina şi puterea lui Hristos să poată împlini ulterior canonul rânduit. Se consideră, prin această metodă, că este mult mai bine ca omul să aibă pe Hristos în fiinţa sa, ca să poată lupta împotriva păcatului. A nu-l împărtăşi decât peste câţiva ani înseamnă a-l lăsa singur, fără lumină şi putere duhovnicească, să rătăcească prin labirintul şi hăţişul acestei vieţi. Atâta vreme cât penitentul, care-şi va mărturisi sincer păcatele, doreşte să iasă din marasmul fărădelegilor, unii duhovnici îşi iau această responsabilitate şi împărtăşesc pe oameni imediat după spovedanie, în cadrul Liturghiei celei mai apropiate. E şi această practică un alt mod de a recupera oaia cea rătăcită, care fără lumină riscă să se piardă din nou în pustiu şi să deznădăjduiască în căutarea mântuirii.

Pocăinţa nu trebuie să fie deci considerată o pedeapsă expiatoare. Mântuirea este darul liber al harului divin. Prin propriile eforturi nu putem niciodată spăla păcatele săvârşite. Hristos este unic Mediator între noi şi singur Mântuitor. Prin El suntem iertaţi în mod gratuit, sau nu suntem iertaţi. Noi nu avem nici un merit personal, împlinind pocăinţa, căci Dumnezeu ne-a dăruit-o în mod deliberat. De aceea pocăinţa trebuie privită numai în sens terapeutic, nu juridic. Spovedania nu este un tribunal, ci o clinică unde primim medicamentul vindecării de la Hristos. Dacă mărturisirea păcatelor reprezintă operaţia clinică a sufletului, pocăinţa şi iertarea reprezintă medicamentele care redau sănătatea bolnavului convalescent.

Rolul duhovnicului

Învestit cu darul de a lega şi dezlega păcatele celor nevrednici, duhovnicul, bineînţeles, este coresponsabil în actul penitenţial. Totuşi, după cum am arătat mai sus, rolul său este limitat. Chiar dacă în momentul dezlegării, adică al epliclezei tainei, când pune mâinile pe capul penitentului, preotul duhovnic este cel care vizualizează prezenţa lui Dumnezeu nevăzut, fiind martor şi mediator între penitent şi Dumnezeu, el rămâne un om ca toţi oamenii, un păcătos în perspectiva convertirii, care are şi el nevoie întotdeauna de iertarea lui Dumnezeu. În fapt, există o relaţie reciprocă între penitent şi duhovnic: preotul are nevoie de credincioşi, iar credincioşii de preot. Duhovnicul, la rândul său, trebuie să se spovedească pentru a avea mereu conştiinţa că niciodată nu înlocuieşte pe Dumnezeu în Biserică, ci doar Îl face prezent.

Rolul preotului, ca martor şi companion al penitentului, apare mai clar în modalitatea exterioară de săvârşire a Tainei Spovedaniei. În mod normal, duhovnicul nu trebuie să stea aşezat când penitentul stă în genunchi, căci aceasta ar lăsa să se înţeleagă că el este mai curând judecător decât martor. Mai precis, ar trebui ca penitentul să stea în genunchi, iar preotul în picioare, în faţa lui Hristos, la începutul spovedaniei, când citeşte rugăciunile tainei. După aceasta, atât preotul, cât şi penitentul să se aşeze confortabil pe scaun şi faţă către faţă să se împlinească Taina Mărturisirii. La final, penitentul se aşază din nou în genunchi şi preotul se ridică şi citeşte rugăciunile de dezlegare. Aceasta ar arăta că cei doi nu sunt superiori unul altuia, ci au doar roluri diferite în Biserica lui Hristos. Nici practica mai veche din Biserica noastră nu este rea, însă presupune un efort din partea tuturor. Aceasta prevede ca penitentul să rămână îngenuncheat pe timpul mărturisirii, însă preotul, stând în picioare, trebuie să se aplece asupra celui îngenuncheat pentru a-l asculta, prin acest fapt arătând că cei doi sunt în faţa lui Hristos, Care este săvârşitorul tainei.

Rugăciunea de iertare exprimă fără echivoc faptul că Hristos este Cel Care dă iertarea păcatelor. Este adevărat că din secolul al XVII-lea s-a introdus formula mai apuseană, prin care se arată că preotul este săvârşitorul tainei, spunând: "Iar eu, nevrednic preot şi duhovnic, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale...", dar aceasta nu schimbă cu nimic pe făptuitorul tainei. Sfătuiesc pe duhovnici să o zică în continuare, dar să fie întotdeauna precedată de rugăciunea: "Stăpâne, Hristoase, Domnul nostru, Care eşti mântuirea robului tău (N), Milostive îndurate şi îndelung răbdătorule, Căruia Îţi pare rău de răutăţile noastre..."(3.).

În loc de concluzie, spunem că prin spovedanie şi pocăinţă reintrăm în comuniunea Bisericii, căci păcatul ne-a aşezat în afara ei. Numai prin Biserică, "Trupul lui Hristos" şi "corabia mântuirii", putem ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, iar spovedania este înlăturarea egoismului şi revenirea în comuniune cu Hristos.

NOTE

1. Préceptes, IV, 2, 2 din "Les Pčres apostoliques", Cert (Foi vivante, 1990, p. 395);

2. Vezi Scara IV, 1;

3. Vezi Rugăciunea din Molitfelnic.