Pomenirea pictorului Ștefan Luchian la Patriarhie

La împlinirea a 100 de ani de la trecerea la cele veșnice, pictorul român Ștefan Luchian (1868-1916) a fost pomenit ieri, 28 iunie, la Catedrala Patriarhală din București. Rânduiala Parastasului a fost săvârșită de Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, înconjurat de un sobor de slujitori.

După slujba de pomenire a pictorului Ștefan Luchian, Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul a rostit un cuvânt de învățătură în care a evidențiat viața și personalitatea artistului, care s-a remarcat printr-o sensibilitate și discreție aparte. „Ștefan Luchian a fost unul dintre pictorii mari pe care i-a avut pământul românesc. La un moment dat, atunci când nimeni nu îi cumpăra pânzele pe care le expunea, mai ales la începutul veacului 20, Nicolae Grigorescu a cumpărat o pânză de-a lui Luchian spunând atunci când a luat-o: «În sfârșit am și eu un urmaș». Ștefan Luchian s-a născut într-un târg din Moldova în 1868, în localitatea Ștefănești, în familia unui ofițer de carieră care era mutat din timp în timp în diferite locuri, după cum îi cerea misiunea. În 1873 s-a mutat împreună cu familia sa la București. După moartea părinților săi a fost lipsit de anumite posibilități materiale, dar a urmat Școala Națională de Arte Frumoase la clasa de pictură, la București, și a beneficiat de burse în străinătate. A studiat două semestre la München, și de asemenea a obținut o bursă la Paris, acolo unde a cunoscut mari pictori ai vremii, a văzut numeroase expoziții, dar a păstrat întotdeauna dorul după locurile și după oamenii țării lui”, a spus Preasfinția Sa.

Ștefan Luchian a pictat și trei biserici ortodoxe: Biserica „Sfântul Alexandru” din Alexandria; Biserica „Sfântul Nicolae” din Tulcea și Biserica Brezoianu din Bu­curești (demolată de auto­ritățile comuniste). „A fost un om al rugăciunii și al discreției. A trăit căutând frumosul. Iubea foarte mult și muzica, iar în paralel a urmat și cursurile Conservatorului din Capitală. Când era foarte bolnav, mai ales în ultimii ani ai vieții marcați de o cumplită suferință, se ruga foarte mult și cu greu mai picta, uneori chiar ­fiindu-i legat penelul de degetele paralizate pentru a așeza pe pânză o floare sau vreun chip. Biserica îl pomenește la sorocul celor 100 de ani de când a trecut pragul acestei lumi, rugându-ne Mântuitorului Iisus Hristos să îi ierte păcatele și să-l așeze în Împărăția veșnicelor frumuseți pe care el, pictorul, le-a pictat, le-a cultivat și căutat în această viață trecătoare”, a spus Preasfinția Sa.