Postul, ofrandă a omului adusă lui Dumnezeu

În Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, care precede începutul Postului Mare, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a rostit un cuvânt de învăţătură în Paraclisul „Sfântul Grigorie Luminătorul” al Reşedinţei Patriarhale, subliniind faptul că postul este „dăruire de sine sau ofrandă de sine adusă lui Dumnezeu, ca recunoştinţă pentru darul vieţii şi ca dorinţă de sfinţire a vieţii”.

Întâistătătorul Bisericii noastre a explicat că Evanghelia care s-a citit în cadrul Sfintei Liturghii, un scurt fragment din Predica de pe munte (Matei 6, 14-21), ne învaţă că relaţia omului cu Dumnezeu depinde de relaţia lui cu semenii săi şi că omul nu se poate apropia de Dumnezeu nesocotind pe aproapele său. „Nimeni nu poate intra în post, ca luptă duhovnicească pentru curăţirea de păcate şi de luminare a sufletului, fără iertare, deoarece prin iertarea altora se cultivă smerenia şi libertatea interioară a omului dornic de-a trăi în iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Iertarea greşelilor aproapelui implică adesea o răstignire a propriului egoism şi deschide sufletul spre înviere, spre o nouă stare de comunicare şi comuniune a omului cu Dumnezeu şi cu semenii. Prin iertarea greşelilor cuiva se recunoaşte că persoana respectivă nu trebuie redusă la o faptă rea pe care a săvârşit-o la un moment dat când a supărat pe cineva, deoarece acea persoană poate face şi mult bine (...). Postul are ca bază evlavia şi iubirea faţă de Dumnezeu. Postim pentru că Îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât darurile Lui materiale pe care le consumăm. Ne încredinţăm Lui, pentru că El este izvorul vieţii noastre”, a spus Părintele Patriarh Daniel.

Preafericirea Sa a precizat că, în timpul postului unit cu rugăciunea, privegherea, nevoinţele, pocăinţa şi faptele bune, omul adună în sufletul său harul sau prezenţa iubitoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu. „Adunăm lumina iubirii Lui milostive în inima noastră. În acest mod, omul duhovnicesc, rugător şi postitor, luminat de harul lui Hristos, dobândeşte gândire şi privire duhovnicească, foloseşte cuvinte duhovniceşti şi săvârşeşte fapte duhovniceşti, prin care se aseamănă cu Dumnezeu Cel Sfânt şi cu sfinţii Lui. Prin urmare, câtă lumină a harului divin adună omul în sufletul său vieţuind pe pământ, atâta comoară de lumină poartă sufletul său nemuritor dincolo de mormânt, adică în lumina cea neînserată a Împărăţiei cerurilor. Când adunăm în suflet lumină din lumina iubirii lui Dumnezeu, atunci Postul Sfintelor Paşti devine un urcuş spre lumina Învierii, mai întâi spre lumina învierii sufletului din moartea spirituală pricinuită de păcat şi apoi spre lumina slăvitului praznic al Paştilor”, a expli­cat Patriarhul României. În continuare, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a precizat care sunt greşelile pe care le-a făcut Adam, din cauza cărora Dumnezeu l-a alungat din rai. „De ce a fost izgonit Adam din rai? Pentru trei mari greşeli. Pentru că nu a ascultat de Dumnezeu, nu a postit (adică nu s-a înfrânat) şi nu s-a pocăit după ce a greşit, ci a dat vina pe femeia dăruită lui de Dumnezeu, iar femeia, pe şarpe. De atunci şi până astăzi omul păcătos are tendinţa de a se scuza pe sine şi de-a acuza pe alţii. Din acest motiv, el nu se poate mântui fără pocăinţă, adică fără regret sau căinţă pentru păcatele săvârşite şi fără a cere iertarea păcatelor săvârşite. Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că Mântuitorul Iisus Hristos a acceptat să fie răstignit în ceasul al şaselea din zi, adică la mijlocul zilei, când Şi-a întins mâinile pe Cruce în semn de smerită ascultare, ca să vindece, să ridice şi să mântuiască pe Adam cel căzut, care, la mijlocul zilei, în mijlocul grădinii raiului, şi-a întins mâinile spre pomul oprit, săvârşind păcatul neascultării de Dumnezeu, al lăcomiei de cele materiale şi al nepocăinţei”, a arătat Preafericirea Sa.

La final, Părintele Patriarh a subliniat că în perioada Postului Mare suntem chemaţi să îndreptăm comportamentul sau atitudinea lui Adam cel vechi din noi, „nu dând vina pe alţii pentru păcatele noastre, nu acuzând sau judecând pe alţi păcătoşi, ci recunoscând şi plângând propriile noastre păcate, judecându-ne pe noi înşine în Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei, pentru a primi iertarea păcatelor şi a ne împărtăşi de iubirea sfântă, smerită şi milostivă a lui Hristos, dăruită nouă în Sfânta Euharistie”.