Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Știri Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi românismul ortodox

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi românismul ortodox

Un articol de: Pr. Nicolae Cojocaru - 21 Iul, 2014

Între personalităţile ilus­tre ale neamului ro­mânesc, Prea­feri­ci­tul Părinte Patriarh Daniel se distinge cu o păstorire de excepţie la cârma Bisericii, îm­plinind cu succes mari de­zi­de­rate naţionale şi oferind astfel un exemplu de ierarh cu o largă vi­z­iune în problemele existenţei Bisericii în societatea contemporană.

Ridicat în epoca de aşezare a unor vremuri noi, Prea­fericitul Pa­triarh Daniel are vocaţia schim­bărilor majore în toate sec­toarele Bi­se­ri­cii, împlinindu-se şi în acest caz vorbele marelui căr­turar Mi­hail Kogălniceanu, care spunea că la vremuri noi tre­buie un om nou. Anii de păs­to­rire ca ierarh au confirmat ade­vărul cu rea­li­zări remarcabile şi, la ceas ani­ver­sar, Prea­fe­ri­cirea Sa poate fi considerat azi personalitatea providenţială pentru destinul Bisericii.

Înzestrat cu o pregătire te­mei­nică, făcută în anii de studii, a împletit studiul teologic cu al­te domenii de cultură, aşa cum fă­ceau în primele veacuri creş­ti­ne Sfinţii Ierarhi Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur şi Gri­go­rie de Nazians, care studiau şi fi­losofia, retorica, juridica etc., scriind apoi opere cu o funda­men­tare variată şi chiar opere li­terare.

Din vremea de studii, mi-a ră­mas amintirea tânărului doc­to­rand Dan Ilie Ciobotea (după nu­mele de acasă), venit din lu­mea binecuvântată a satului bă­nă­ţean şi care ne cucerea prin co­municările de fiecare zi pe care ni le ţinea pe holurile Fa­cul­tă­ţii de Teologie din Bucureşti sau la cursul de teologie dogma­tică, unde era delegat să predea, de către profesorul de specialitate. Impresiona prin felul său doct şi elegant de a expune auditoriului probleme interesante din varii domenii de ştiinţă şi cul­tură. În mod deosebit era pa­si­­onat şi aprofunda mereu teologia dogmatică, apropiindu-se de marele profesor Dumitru Stă­niloae.

Şi-a urmat pregătirea docto­ra­lă la Facultatea de Teologie Pro­testantă a Uni­ver­sităţii de Şti­inţe Umane din Strasbourg (Fran­ţa) şi doi ani la Uni­ver­si­ta­tea „Albert Ludwig“ din Frei­burg im Breisgau, Facultatea de Teo­lo­gie Catolică (Germania). Pre­­gătindu-şi lucrarea de doctorat, sub îndrumarea a doi re­pu­taţi profesori francezi, Gerard Ziegwald şi André Benoît, o susţine la 15 iunie 1979, deve­nind astfel doctor al Uni­ver­si­tăţii din Strasbourg. Un an mai târziu, susţine o variantă extinsă a lucrării de doctorat, de as­tă dată la Facultatea de Te­o­lo­gie din Bucureşti, cu titlul Teo­logie şi spiritualitate creştină. Ra­portul dintre ele şi situaţia actuală, sub îndrumarea părintelui prof. Dumitru Stăniloae.

Dorindu-şi o carieră de ma­gis­tru, devine universitar şi acti­vea­ză ca lector la Institutul Ecu­me­nic de la Bossey, Geneva, şi profesor asociat la Geneva şi Fribourg în Elveţia.

Întors în ţară, optează pentru monahism şi după ce urmează ascensiunea prin treptele clericale, îndeplinind şi responsabi­li­tăţi precum consilier patriarhal şi director al Sectorului teologie contemporană şi dialog ecumenic, este ales la 4 martie 1990 Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, iar la 7 iunie, acelaşi an, Mitropolit al Moldovei şi Bu­co­vinei.

Aproape două decenii, cât a păstorit la Iaşi, Preafericitul Daniel a ridicat mitropolia pe mul­te planuri. Criticilor săi, din vre­mea aceea, le spunea: „Ni­meni nu este mare la începutul ca­rierei, ci la sfârşitul ei“, deci când a avut timp să-şi realizeze opera vieţii sale. Iar vremea a dovedit că avea dreptate. Pentru că, ajuns mitropolit, a iniţiat şi a realizat lucruri pe care nimeni altul nu le-a mai făcut, ca să parafrazăm expresia biblică. Dinamic şi neobosit, studia ne­în­ce­tat şi făcea planuri la ceea ce urma să realizeze. Aşa a reorga­ni­zat mitropolia, a ctitorit mari edificii la Iaşi, Durău şi în alte părţi, a înfiinţat Facultatea de Teologie din Iaşi, tipografie mo­der­nă, centru de presă, făcând ca viaţa bisericească să prospe­re. Iar moldovenii l-au ascultat şi l-au urmat.

După ce a ajuns Patriarh, în anul 2007, Preafericitul Daniel s-a înconjurat iar de oameni vred­nici, iar el s-a dovedit a fi cu pri­sosinţă ierarhul de care ţara avea nevoie atât pe plan bise­ri­cesc, cât şi social. Realizările sunt multiple.

Şi-a direcţionat misiunea că­tre marile deziderate eclesiale na­ţionale, atât pentru românii din ţară, cât şi pentru cei din alte teritorii ale Daciei mari. Vi­zi­unea sa de largă des­­chidere asu­pra proble­melor naţiunii se vă­deşte me­reu. Nicicând n-a fost o cola­borare atât de apropiată şi ar­monioasă cu Academia Ro­mâ­nă, cu alte instituţii ale ţării, ceea ce întăreşte spiritul de cola­bo­rare în societatea noas­tră. Nicicând vreun ie­rarh, ajuns patriarh, n-a mani­festat o aşa ma­re comprehensiune şi preţuire fa­ţă de viaţa şi ope­rele unor oameni, autori de teologie, cultură, ştiinţă, filosofie, artă etc., ofe­rin­du-le cu generozitate ordine şi di­plome de merit.

Preafericirea Sa este apreciat în toate mediile ro­mâ­neşti. În me­diul academic expune mereu problemele ce definesc românismul nostru or­to­dox, ca o tră­să­tu­ră de iden­ti­tate naţională ră­ma­să la ni­velul ei sacru şi valo­ric dintotdeauna. De asemenea, Prea­fericitul iubeşte satul şi tra­di­ţiile sale, pe care le evocă cu com­petenţă în studii şi în cadrul diferitelor întâlniri şti­in­ţifice. În acest context, îmi es­te plăcut să amintesc faptul că ideile pe care le-a exprimat în studiile sale au avut o influ­enţă decisivă şi în ale­gerea temei pentru teza mea de doctorat în teologie, re­fe­ri­toa­re la tradiţiile aferente cultului or­todox.

În studiul Ortodoxia: Biserica în­vierii şi a bucuriei, publicat în re­vista „Ortodoxia“ (an XLI, 1989, nr. 2), arată în mod con­vin­gător că la noi „creştinismul ortodox voieşte ca tot ce are el să fie pătruns de harul lui Dum­nezeu“. În acest scop, relevă faptul că în Molitfelnic se află „r­u­gă­ciuni care se citesc la arie, la să­direa viei, la binecuvântarea vi­nului nou, la aducerea da­ru­ri­lor de pârgă“. Importanţa lor te­o­logică este subliniată de existenţa unor expresii comune cu cele de cult. De pildă, semna­lea­ză că „în rugăciunile ce se citesc la aducerea darurilor de pârgă se întâlnesc cuvintele «ale Tale dintru ale Tale» aceleaşi ca şi cuvin­tele din momentul culminant al Sfintei Liturghii“ (p. 25). În continuare, Preafericirea Sa are o viziune integratoare asu­pra practicilor populare la săr­bă­tori şi ofrandelor de tot felul, afir­mând: „Biserica binecuvân­tea­ză şi sfinţeşte toată creaţia: ramurile verzi şi florile umplu bisericile în duminica Floriilor şi a Cincizecimii; la Bobotează, Biserica săvârşeşte sfinţirea cea mare a apelor, seva universului; la Schimbarea la Faţă se aduce în biserică pârgă de struguri, la Paşti se binecuvântează alimen­te­le care au fost, pentru motive de înfrânare spirituală, inter­zise în timpul postului...“ (ibid.).

Acestea, afirmă autorul, se nu­mesc îndeobşte „daruri“, pe care creştinii le aduc după legea da­tinii, ca răspuns la darurile lui Dumnezeu pe care le primesc prin rugăciune.

Asemenea dezvoltare her­me­ne­utică este un punct de vedere propriu gândirii academice şi Preafericirea Sa vine să des­chi­dă o cale nouă a abordărilor teo­re­tice în acestă privinţă, a asu­mă­rii valorilor tradiţionale în re­laţia lor de „pliromă“ cu cele te­ologice.

Cum observa şi reputatul om de ştiinţă Olivier Clément, asupra tradiţiilor populare în creştinismul românesc: „Da­to­ri­tă dimensiunii cosmice a creş­ti­nis­mului oriental, acest aport ar­haic a fost asumat din plin şi pu­rificat de către Biserică“ (în vol. Isihasmul - tradiţie şi cultu­ră românească, trad., 1994, p. 11).

Demn de apreciat este şi spi­ritul edificator cu care Preafe­ri­ci­rea Sa ctitoreşte aşezăminte bi­se­­riceşti sau de interes cultural, so­cial, filantropic etc., amin­tin­du-ne de epoca Marelui Ierarh Vasile, din Cezareea Ca­pa­do­ciei. Doar că azi problemele de­pă­şesc cu mult pe cele de atunci. Opera magna este în primul rând Catedrala Mân­tu­i­rii Nea­mului, edificiu emblematic pentru în­tre­gul neam românesc. Cate­dra­la este un simbol de u­ni­tate na­ţi­o­nală şi religioasă a ro­mânilor de pretutindeni. Iar ri­dicarea ei, prin eforturile Prea­fericitului Daniel, va în­sem­na o izbândă, dar şi o cale de împlinire al unui ideal al Or­to­doxiei româneşti. La altarul ei se vor aduna ener­giile noastre spi­rituale milenare sub ocro­ti­rea proniei cereşti.

Ca urmare, bucuria aniversară este împletită cu gândul la renaşterea spirituală pe care o promovează Preafericirea Sa, şi-i dorim la acest prilej fericit ani mulţi de viaţă şi împliniri în toate, întru cinstea Bisericii şi a neamului românesc.