Prezentare de carte: Pildele lui Cehov

Scriitorul rus Anton P. Cehov (1860-1904) este cunoscut îndeosebi pentru cele trei capodopere: Unchiul Vanea, Trei surori şi Livada cu vişini. Dar cele treizeci de tomuri ale operei complete cehoviene, nepublicate încă la noi în ţară, ascund nenumărate bogăţii spirituale. O astfel de bijuterie literară şi duhovnicească o constituie antologia Povestiri ortodoxe (Editura Cathisma, Bucureşti, 2008) care cuprinde o selecţie din operele lui Anton Cehov. Selecţia, traducerea şi cuvântul înainte sunt realizate de părintele Savatie Baştovoi (trei povestiri sunt traduse de Mihai Costiş). Aşa cum reiese din cercetările întreprinse de părintele Baştovoi în şantierul scrierilor cehoviene, dramaturgul rus a fost un creştin autentic: ţinea rânduielile Bisericii, iubea muzica psaltică şi mănăstirile, avea un respect deosebit pentru preoţi şi pentru viaţa liturgică. Credincioşia autorului transpare şi în selecţia de faţă. Cele şapte povestiri sunt adevărate pilde scripturistice desprinse parcă dintr-o a cincea evanghelie, cea a fiilor Bisericii. Aşa cum, în cele patru Evanghelii, pildele poartă un acoperământ şi au nevoie de o tâlcuire prealabilă din partea Mântuitorului, tot astfel Cehov nu face cateheză, nu tâlcuieşte de la amvon; el nu judecă şi nu pronunţă sentinţe, ci oferă frânturi de realitate. Nimic spectaculos, nimic eroic în chip manifest. Cotidianul banal, cu plictiseala, dezamăgirea şi brutalul său. Povestirile sale sunt parabole biblice fiindcă, în ţesătura textului, dogma respiră cu o seninătate patristică şi ea este percepută şi tâlcuită de cugetul duhovnicesc al cititorului.

Ca şi în viaţa de zi cu zi, eroii şi mucenicii trec neobservaţi de ochiul celui care îşi trăieşte credinţa superficial. Vedem cum un episcop se stinge într-o quasi-nepăsare a celor din jur. Şi, deşi slăbit, epuizat de tăvălugul obligaţiilor pastorale, toţi aşteaptă câte ceva de la el, dar nimeni nu mai vede şi omul din spatele odăjdiilor. Dacă ar fi privit omul, ar fi cunoscut şi sfântul care a luat naştere în cel care, în tăcere şi simplitate, „şi-a pus viaţa pentru oile sale“ (Arhiereul). Nici habotnicismul nu putea lipsi din acest almanah al vieţii creştinilor obişnuiţi. Un om îşi face toate slujbele din Ceaslov acasă, cu rânduiala stranelor mănăstireşti, arde tămâie în toate camerele, ţine posturile cu o rânduială mai aspră decât a multor mănăstiri, nu merge la biserică fiindcă, nu-i aşa, preoţii nu sunt vrednici, iar slujbele nu mai sunt sfinte cum erau cele de odinioară. Dar îşi omoară fratele când observă că ţine postul Paştelui fără ulei (Omorul). Cum nici protopopul Feodor Orlov, „un bărbat frumos şi bine hrănit“, nu discerne dincolo de dreptatea şi echitatea ce îi împodobesc purtarea. Împodobesc? Mai degrabă împovărează: diaconului venit la el ca să-i ceară un sfat în privinţa unui fiu de al său, cam ateu, cum sunt mulţi în ziua de astăzi, el îi dictează o scrisoare impecabilă retoric, aspră, poruncitoare, în duhul Talionului. Al Talionului, căci Duhul lui Hristos grăieşte printr-un părinte dispreţuit, murdar, sărac, cu nouă copii, părintele Atanasie: „Scrisoarea e minunată, atâta doar că... să n-o trimiţi, părinte diacon. O să-l tulburi, nimic mai mult... Dacă nici părintele lui nu-l va ierta, cine să-l ierte? Înseamnă că va trăi aşa, fără iertare? Dar tu, diacone, judecă: cei ce pedepsesc se găsesc destui şi fără tine... Nu, tu iartă pe unul la care până şi să priveşti ţi-e scârbă“ (Scrisoarea).

Citind această carte, cel care se consideră creştin va ezita să-şi mai judece aproapele, va lepăda piatra din mâna sa şi va vedea cu ochii inimii că lumea e plină de judecători şi de călăi, dar Biserica - de Lazări săraci, Magdalene şi de tâlhari pocăiţi. O carte care ne învaţă că, în cele duhovniceşti, a citi nu este începutul. E o aflare pe Cale.