Prietenia - „dar al dragostei“

Omul este o fiinţă socială, comunitară. El nu se simte niciodată deplin împăcat în lumea rece şi singuratică a ideilor, a concepţiilor şi nici măcar a activităţilor dintre cele mai înalte ale spiritului, pentru că în adâncul său simte nevoia de comunicare şi comuniune, de dialog şi complementaritate. S-ar părea că, într-adevăr, dintre toate durerile şi suferinţele omului contemporan, una dintre cele mai grele, dacă nu cumva cea mai gravă, este singurătatea, solitudinea.

Omul simte dorul de a-şi împărtăşi cuiva apropiat şi sincer bucuriile, dar şi înfrângerile sale, reuşitele, dar şi deziluziile, o persoană alături de care şi cu ajutorul căreia să se realizeze spiritual şi material şi la a cărei afirmare de sine să contribuie, iar aceste scopuri imediate, de fericire şi împlinire, să fie subordonate vocaţiei fundamentale a vieţii - fericirea viitoare şi veşnică.

În acelaşi timp, perioada de prietenie constituie o perioadă de "graţie" din viaţa unui cuplu, o perioadă în care spiritul de altruism şi dăruire, de jertfă şi iubire domină relaţiile şi viaţa celor doi parteneri. Niciodată, pe parcursul vieţii de familie, nu sunt făcute atât de multe concesii şi cu atâta uşurinţă, precum sunt realizate în perioada de prietenie, iar toate acestea din dorinţa de fericire şi împlinire a celuilalt. De multe ori sunt sacrificate idealuri şi aspiraţii, doruri şi dorinţe dintre cele mai curate şi înalte, din dorinţa dobândirii şi procurării, pentru persoana iubită, a fericirii mult visate, fie ea şi numai pentru câteva clipe.

Atunci când toate aceste sacrificii sunt motivate de o înaltă spiritualitate şi atunci când ele sunt făcute în egală măsură, spre împlinirea reciprocă a partenerilor, sunt asemenea unor pietre rezistente, de sprijin, pe care se construieşte prietenia, relaţia, familia. Când însă nu sunt meritate de către cel pentru care sunt făcute, iubirea însăşi devine o suferinţă, o durere şi o sursă de izolare şi singurătate, de neînţelegere şi nefericire pentru persoana suferindă.

O vorbă înţeleaptă spune că micile divergenţe şi tensiuni dintr-o prietenie, dacă nu sunt depăşite constructiv şi prin iubire, se pot transforma, în sânul căsniciei şi al familiei, în adevărate prăpastii, în care cad cei doi soţi şi nu se ştie dacă mai pot ieşi din ele împreună sau fără să îşi vatăme iremediabil sufletele şi nici care este preţul acestui sacrificiu.

Prietenia şi dragostea fac parte din zestrea sfântă a sufletului

Pe de altă parte, este la fel de adevărat că iubirea, ca sentiment şi stare de suflet, este considerată a fi o fixaţie, un ataşament exagerat faţă de o persoană care, odată intrată în câmpul de percepţie al sufletului nostru, se leagă puternic de el. Şi, din acest punct de vedere, observăm că dragostea are mai multe lucruri în comun cu sentimentul, cu trăirea sau afectivitatea, decât cu intelectul sau raţionalitatea, întrucât nu ne îndrăgostim "la comandă" şi totdeauna de cine ar trebui, în baza unui calcul lucid, ci de cine se leagă sufletul şi inima noastră. Iar acest lucru constituie uneori cauza unor mari drame şi suferinţe umane.

Atunci când iubim, iubim din tot sufletul şi de aceea suntem tentaţi să înfrumuseţăm până la sublimă idealizare persoana de care ne-am ataşat. Suntem dispuşi să îi conferim calităţi şi însuşiri pe care s-ar putea să nu le aibă în realitate, dar pe care le-am dori noi la ea. Şi aceasta pentru că stă în firea iubirii să împodobească tot ceea ce intră în câmpul ei de atenţie. Iubim această persoană aşa cum este ea - trup şi suflet -, tăgăduindu-i lipsurile sau imperfecţiunile şi supradimensionându-i calităţile, o iubim cu bune şi cu rele, cu bucurii şi cu necazuri, îi acceptăm şi ne împropriem întreg universul ei. Pascal avea deplină dreptate să spună că: "Inima are raţiunile sale pe care raţiunea nu le cunoaşte" sau, precum considera Nicolae Iorga: "Există o logică a inimii, care nu a fost încă deplin elucidată". Cu alte cuvinte şi precum observa un fin analist al vieţii lăuntrice umane, Vasile Pavelcu, "fiecare se vede în ochii celuilalt aşa cum ar dori el să fie şi se contemplă în imaginea fiinţei sale idealizată de celălalt".

Ori de câte ori persoane obiective, din afară, cel mai adesea părinţi, fraţi, prieteni, caută să ne "recalibreze" viziunea asupra omului concret iubit, suntem dispuşi să ne rupem de aceştia, să ne despărţim de ei, să punem capăt unor legături de zeci de ani, în speranţa că vom descoperi astfel "elixirul fericirii" pentru cealaltă parte a vieţii noastre.

Înaltul sentiment al iubirii şi minunata experienţă a prieteniei şi-au aflat loc privilegiat în scrierile spiritualităţii ortodoxe, în cuvintele de Dumnezeu inspirate ale Părinţilor duhovniceşti. Nimeni, parcă, nu a cântat vreodată mai frumos aceste stări de culme ale sufletului şi ale vieţii umane, precum a înţeles şi a ştiut să o facă Sfântul Ioan Gură de Aur.

Pentru Părintele antiohian, prietenia şi dragostea fac parte din zestrea sfântă a sufletului, pe care a primit-o prin însuşi actul creaţiei lui. Precum Dumnezeu este Treime de persoane, care îşi împărtăşesc permanent şi reciproc iubirea, la fel şi omul a primit această vocaţie de a împărtăşi mai departe reflecţii ale iubirii acesteia infinite a lui Dumnezeu, asupra întregii lumi sau, precum o spune Sfântul Ioan Gură de Aur, "a făcut Dumnezeu astfel încât să avem trebuinţă unii de alţii"(1).

Într-un text mai larg, acelaşi Sfânt Părinte spune că: "în ce fel crinii şi trandafirii dau mirosul cel frumos în tot locul cu floarea frumuseţii lor, aşa şi prietenii măcar în orice loc ar merge dăruiesc darul dragostei; mai bine este să umble omul în întuneric decât să nu aibă prieteni, că nu arde fierbinţeala frigului trupurile, precum aprinde darul prietenilor sufletele când se desparte unul de altul, că aşa este pofta dragostei celei adevărate nu numai la cei de faţă, ci şi la cei ce lipsesc de mai multă vreme, de multe ori şi în visuri îi vedem şi-i auzim şi vorbim cu dânşii şi ne sărutăm cu dragoste fără de saţ şi numai cu pomenirea prietenului se bucură şi se veseleşte cineva"(2).

Pentru Sfântul Ioan, un prieten adevărat valorează mai mult decât "mii de tezaure"(3); un prieten sincer "este cu mult mai dorit decât chiar lumina", de aici şi sentimentul că "mai bine ne-ar fi dacă s-ar stinge soarele, decât a fi lipsiţi de prieteni adevăraţi; mai bine ne-ar fi de a trăi în întuneric, decât de a fi fără prieteni"(4).

Un prieten sincer are puterea de a ne apăra viaţa mai bine decât o pot face averile, armele, zidurile, şanţurile, maşinile de război. În mod similar, o prietenie duhovnicească "aceasta-i zid, aceasta-i tărie, aceasta-i avere, aceasta-i desfătare, aceasta ne face să petrecem şi viaţa de aici cu voioşie şi ne dăruieşte şi viaţa ce va să fie"(5)

O astfel de relaţie este cea mai dulce şi mai fericită realitate a lumii şi a vieţii, chiar mai plăcută decât acestea, întrucât "Cu un asemenea prieten cineva poate suferi şi exilul, iar fără prieten nu poate trăi nici în propria sa ţară. Cu un asemenea prieten, chiar şi sărăcia este suportabilă, iar fără dânsul şi sănătatea şi bogăţia sunt de nesuferit. În persoana unui asemenea prieten, el are pe un al doilea eu"(6).

De aici şi îndemnul credinţei şi al spiritualităţii ortodoxe de a trăi prietenia în ceea ce ea are mai frumos şi înălţător, nu pe prăpastia plăcerilor grosiere şi păcătoase, pentru ca aceasta să fie preludiu şi antecameră a unei relaţii fericite şi nicidecum izvor de cădere, suferinţă şi pedeapsă.

Note

1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni. Omilia XXXIV, traducere din limba elină după ediţia Oxonia, 1847, de arhim. Theodosie Athanasiu, ediţie revizuită de Constantin Făgeţean, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p. 364.

2. Idem, Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, traducere de diacon Gheorghe Băbuţ, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1994, p. 62.

3. Idem, Comentariile sau Explicarea Epistolei I către Tesalonicieni. Omilia II, în volumul Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, Corinteni, I şi II Tesalonicieni a Sfântului Apostol Pavel, traducere din limba elină, ediţia Oxonia, 1855, de arhim. Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1905, p. 178.

4. Ibidem, p. 179.

5. Idem, Cuvântări împotriva anomeilor, în volumul Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, traducere din limba greacă veche şi note de preotul profesor Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 168.

6. Idem, Comentariile sau Explicarea Epistolei I către Tesalonicieni. Omilia II..., p. 181.