Prima vatră mehedinţeană de cultură, la Gura Motrului

Mănăstirea Gura Motrului are un trecut istoric bogat, iar numele personalităţilor care şi-au pus amprenta asupra identităţii sale în contextul românesc cultural şi ecleziastic răsună peste veacuri. Sfântul lăcaş de închinare a servit de-a lungul timpului ca refugiu pentru suflet şi trup deopotrivă ori ca instituţie de învăţământ menită să lumineze multe spirite.

Conform tradiţiei, Mănăstirea Gura Motrului a fost fondată de Cuviosul Nicodim de la Tismana, la sfârşitul secolului al XIV-lea. Sfântul a ridicat aici mai întâi un schit de lemn, cu o mică biserică şi câteva chilii, şi a împrejmuit locul cu viţă-de-vie. Din păcate,

acest aşezământ nu a fost atestat documentar. Cu toate acestea, sătenii au păstrat cu sfinţenie amintirea locului pe care cuviosul părinte a sădit vie, numindu-l chiar "Via Sfântului" care se afla cândva pe dealurile din sudul sfântului aşezământ. În partea de sud a mănăstirii, la aproximativ doi kilometri, se află între dealuri "Izvorul Sfântului Nicodim" sau "Fântâna cu leacu" de unde credincioşii iau apă tămăduitoare pentru trup.

Un document de arhivă, din 13 ianuarie 1519, păstrat de la Neagoe Basarab Voievod, surprinde prima ctitorire din material durabil a lăcaşului "Preacuvioasei Maicii noastre Paraschivei şi a mănăstirii care o au început Jupân Harvat, marele logofăt a o face şi după putinţă a o rădica la locul ce se chiamă Gura Motrului". La acea vreme Mănăstirea Gura Motrului primea, după cum aminteşte acelaşi document, pământ în Şuşiţa pentru întreţinerea sa şi hrana călugărilor. Trebuie subliniat că Logofătul Harvat este ctitorul primului aşezământ atestat documentar aici, la Gura Motrului. Există şi o a treia ctitorie a domnitorului ţării, Matei Basarab, stabilită de documente între anii 1642 şi 1643. Această participare a domnitorului nu este surprinsă în nici o pisanie, dar este indicată de patriarhul Constantinopolului, Partenie, care consemnează că, pe la 1640, Matei Basarab a ridicat mănăstirea de la temelie şi a înzestrat-o cu odoare de mare preţ.

Reconstruită din temelie de vornicul Preda Brâncoveanu

Biserica cinstitului aşezământ a fost şi ea reconstruită din temelii în anul 1653 de marele vornic Preda Brâncoveanu. La patru ani de la terminarea lucrărilor, Paul de Alep, care trecea prin zonă, nota: "Biserica de aici, în vechea sa formă, era mică şi simplă şi a fost dărâmată de unul din dregătorii din această ţară, care era mare vornic şi al cărui nume era Preda Brâncoveanu, rudă a răposatului Matei voievod. De la tatăl său şi de la strămoşii săi, el avea multe moşii, mănăstiri, biserici şi sate. El a zidit-o din nou, a doua oară, şi a făcut clădire măreaţă şi aleasă, cu trei turle. Întregul acoperiş fiind făcut din plăci încheiate cu plumb, se spune că avea o greutate de şaisprezece mii de ocale".

Interiorul sfântului lăcaş a fost zugrăvit prin contribuţia lui Constantin Brâncoveanu între anii 1702 şi 1704. Momentul este menţionat într-o pisanie sculptată în piatră la intrarea în pronaosul bisericii. Vom reda textul original în vederea fixării celor mai importante date: "Acistă Sfântă şi Dumnezăiască Mănăstire de la Motru al căria hramul să prăznuiaşce probedeba Paraschevei: den temelia ei iaste zidită de Jupân Preda Brăncoveanul : Vel:vornic : la anul de la zidirea lumii: 7161 ş1653ţ: carea de la aceea vreame pănă acum au stătut nezugrăvită: iară după aceia: luminatul şi înălţatul Io Constantin Brăncoveanul Basarab Voevod: nepotul lui de fecior: întral şaptesprăzeacelea an al Domniei Sale o au zugrăvit şi o au şi mai înfrumuseţat, cum să veade la leat: 7213 (1705): săvârşinduo în bună pomenirei şi slavă veacinică. Measeţa şlunaţ septembrie v : 20 : dni (zile)."

Câţiva ani mai târziu, stareţul mănăstirii a însemnat propria sa contribuţie la înzestrarea mănăstirii pe ferecătura de fier a porţii de intrare pe sub turnul clopotniţă al mănăstirii: "Această poartă s-a ferecat cu toată cheltuiala Cuviosului Kir Ştefan, năstornic al acestei Sfinte Mănăstiri iulie 15 leat 7221 (1712)".

Adăpost pentru pandurii lui Tudor Vladimirescu

La 1821, de frica lui Tudor Vladimirescu, boierii greci s-au închis în mănăstire. Pentru a pătrunde aici, Tudor a înconjurat sfântul lăcaş şi a construit, la adăpostul nopţii, o redută în partea de apus a bisericii pentru a se apăra de gloanţele trase din interior. Abia după câteva zile de lupte, boierii s-au predat. Mănăstirea a fost dată în grija pandurilor care au folosit-o ca redută de apărare în faţa ofensivei otomane. După tragicul sfârşit al lui Tudor, aşezământul a avut de suferit, fiind ruinat şi golit de toate bunurile de patrimoniu.

Gura Motrului a stat sub stăpânire turcească până în anul 1822. La pagubele făcute de arnăuţii care au ţinut în loc două săptămâni oastea lui Tudor (evaluate la 500 de taleri) s-au adăugat jafurile oştii otomane, evaluate la suma de 1.000 de taleri.

Cuibul învăţământului oltenesc

Arhimandritul Eufrosin Poteca, stareţ al acestei mănăstiri, a avut marele merit de a sădi pe aceste meleaguri sămânţa dragostei de slovă românească. El este fondatorul primei şcoli din istoria mănăstirii, care funcţiona aici încă din prima jumătate a secolului al XVII-lea. În acest sens, un document din 28 ianuarie 1627 vorbeşte despre un oarecare "Dimitrie, dascăl ot Motru", ceea ce înseamnă că la Gura Motrului exista, încă din acea perioadă, o şcoală şi activitate cărturărească. Cu toate acestea, şcoala de la mănăstire pare a fi cea dintâi instituţie de învăţământ din părţile Mehedinţului şi nu numai.

Patriot adevărat, Eufrosin Poteca a militat pentru luminarea poporului prin carte şi înlăturarea nedreptăţilor sociale. Eufrosin Poteca a îmbogăţit patrimoniul filosofic românesc cu traduceri filosofice, contribuind totodată la formarea limbajului filosofic românesc. Filosoful C. Rădulescu Motru a amintit, deseori, în lucrările sale, de Poteca. În studiul său "Filosofia în România veche", Rădulescu aprecia: "Cel mai tipic dintre aceşti tineri, trimişi la bursă în străinătate pentru a învăţa filosofia, în sensul de a înlocui apoi la catedră pe profesorul grec, este Eufrosin Poteca. Acesta a fost primul profesor de filosofie. El a păstrat însă toată viaţa recunoştinţă profesorilor greci".