Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Știri Răspunsul la credinţa izvorâtă dintr-o mare durere

Răspunsul la credinţa izvorâtă dintr-o mare durere

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Știri
Data: 28 Iun, 2010

† Corneliu,

Episcopul Huşilor

A doua minune relatată spre finalul capitolului al patrulea al Evangheliei, scrisă de Sfântul Ioan, se întâmplă în Galileea, după ce Iisus Mântuitorul lumii a trecut prin Samaria şi unde a descoperit, în ciuda animozităţilor ce ascundeau duşmănii istorice, suflete dornice de mântuire şi capabile să primească înaintea multor conaţionali de ai Săi mesajul şi învăţătura Lui.

În apropierea oraşului Capernaum, un slujitor aflat în serviciul regelui vine cu rugămintea la Doctorul şi Vindecătorul sufletelor oamenilor pentru a coborî în Capernaum, în casa sa, ca acolo să vindece pe fiul său grav bolnav.

La rugămintea lui, Domnul îl trimite acasă, spunându-i că fiul lui trăieşte. Tatăl crede cuvântul pe care l-a auzit şi găseşte în Capernaum întocmai ceea ce a auzit de la Cel ce a venit în lume să vindece toată boala şi toată neputinţa din popor.

Atunci când revine din Iudeea, trecând prin Samaria, Domnul rămâne puţin timp în Cana Galileii. De acolo, spre Capernaum, sunt 20 de kilometri. Tatăl copilului primeşte vestea mângâietoare şi încurajatoare în al şaptelea ceas, adică ora 13:00; până acasă avea nevoie de câteva ore bune de mers, de aceea, abia a doua zi, slujitorii îi ies în întâmpinare, spunându-i că fiul lui trăieşte (v. 52).

Ce s-a întâmplat cu acest om aflat la rându-i "în mare suferinţă?" Spre sfârşitul relatării vindecării minunate a acestui tânăr, ni se prezintă faptul că "tatăl copilului a crezut cu toată casa lui" (v. 53).

Mai înainte, atunci când vine în faţa Mântuitorului, ni se spune că "omul a crezut în cuvântul pe care i l-a spus Iisus" (v. 50).

Până a fi întâmpinat de slujitorii săi, care i-au adus vestea bucuriei celei mari, acest om a călătorit plin de încredere şi mângâiat de puterea cuvântului Mântuitorului Hristos.

Credinţă, frică şi îndoială

La început, rugămintea lui a fost, pe lângă o formulă politicoasă, specifică timpului, şi un strigăt de ajutor izvorât dintr-o inimă plină de durere şi lipsită de orice ajutor omenesc. "Doamne, coboară-Te înainte de a muri copilul meu!" Acest strigăt plin de durere ascunde şi chemarea ultimului cuvânt care cere ajutor în clipa când totul pare pierdut.

La întrebarea Mântuitorului: "dacă nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede?" el nu disperă, nici nu este cuprins de deznădejde, ci crede şi cere: "Doamne, coboară-Te înainte de a muri copilul meu!".

Aici, parafrazându-l, îl observăm că ar fi spus următoarele: "Nu ştiu ce să mă fac, totuşi vino şi ne ajută", eu cred, în final este vorba despre fiul meu, despre casa şi familia mea aflată în mare tristeţe. Viaţa şi moartea acestui copil sunt în mâinile Tale, iar într-o clipă, printr-un singur cuvânt, tânărul revine la viaţă, boala cumplită dispărând chiar în ceasul în care Mântuitorul lumii l-a trimis pe tatăl copilului să se bucure de puterea credinţei sale.

Ceea ce este hotărâtor, captivant, cuvânt-cheie care străbate întreaga istorie a vindecării acestui copil este credinţa. Această credinţă care apare în diferite împrejurări, situaţii, care aduce vindecări din suferinţe, învieri din morţi, adesea este marcată de o uşoară îndoială, de aceea, adesea pline de avertismente cuvintele Mântuitorului: "Crezi tu că pot face aceasta?" (Marcu 9, 23; Marcu 5, 36; Ioan 11, 26).

Probabil că în faţa unor astfel de evenimente dramatice se află amestecată credinţa cu frica, îndoiala cu limita umană, atât de prezente în lumea noastră în care trăim.

Această vindecare minunată se înscrie în şirul vindecărilor pe care Domnul nostru, plin de milă şi iubire faţă de omenirea chinuită de boli, lipsuri, greutăţi şi încercări, le face doar prin cuvântul Său dumnezeiesc care pătrunde până la despărţirea sufletului de trup şi înaintea Căruia "toate sunt goale şi descoperite" (Evrei 4, 12-13).

Ce înseamnă pentru noi oamenii o astfel de minune? Cine dintre noi nu cunoaşte suferinţa provocată de atâtea boli fizice, sufleteşti, de limitele vieţii şi puterilor noastre? Cum reacţionăm noi faţă de cei apropiaţi nouă, aflaţi în situaţii similare?

Ştiinţa şi practica medicală în faţa multor suferinţe este limitată adesea şi plină de eşec. Ce ne rămâne ca şi creştini ancoraţi într-o credinţă vie în care Domnul şi Mântuitorul nostru a biruit moartea?

Suferinţa, teama, îndoiala, întunericul, boala cu toate manifestările lor rămân în zona umană, în omul obişnuit, în lumea aceasta în care puterea răului este aproape pretutindeni prezentă. Vindecarea, eliberarea de toate acestea depăşesc puterea imaginaţiei, logica gândirii, omul în sine care adesea uită de binefăcătorii săi, întrebarea finală rămânând şi fiind cuvântul-cheie - credinţa.

Ce are în comun credinţa cu vindecarea

Ce înseamnă credinţa? Ce are comun cu vindecarea, ce a înţeles Mântuitorul Hristos prin cuvântul credinţă, atunci când a cerut ca aceasta să fie trăită şi mărturisită?

Atunci când la scăldătoarea Vitezda a întâlnit pe cel bolnav de 38 de ani nu l-a mai întrebat: "Crezi că Eu te pot vindeca?", ci "vrei să fii vindecat?", iar cel bolnav înainte de a da răspunsul cel aşteptat primeşte vestea cea mare: "Ia-ţi patul şi umblă" (Ioan 5, 11).

Altă dată, plecând în ţinutul siro-fenician, laudă credinţa unei femei: "O, femeie, mare este credinţa ta" (Matei 15, 28).

La vindecarea slugii sutaşului, laudă credinţa unui ofiţer roman "nici în Israel nu am găsit atâta credinţă" (Matei 8, 10).

Din cele recapitulate, concluzionăm următoarele: credinţa este puterea care ne însufleţeşte şi ne dă curaj de a încredinţa viaţa şi viitorul Celui care are puterea de a reface şi vindeca cele care lipsesc şi produc infirmităţi în viaţa noastră.

Credinţa înseamnă de a avea tăria încrederii în dumnezeirea Mântuitorului, în puterea rugăciunii adresate Lui, în intimitatea deschiderii sufletului şi inimii noastre, ca El să intre, şi, printr-un cuvânt, valurile cele sărate ale acestei vieţi să fie potolite de puterea Sa mângâietoare şi binefăcătoare. Credinţa înseamnă putere de a mărturisi că Iisus Domnul este Dumnezeu adevărat, Care din iubire şi-a asumat asupra Lui neputinţele şi suferinţele noastre. Ea se trăieşte prin schimbarea vieţii noastre, prin participarea la sfintele slujbe, prin împlinirea faptei celei bune.

"Dacă nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede?"

În lumea noastră, în care sufletele au devenit aride, obosite, străine de vocaţia şi menirea lor, ce mai putem înţelege când totul pare a fi formal, bazat pe profit şi interes?

Cum putem defini şi constata starea credinţei noastre, într-o ţară în care majoritatea este influenţată de un trecut creştin?

Putem oare afirma că prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos este sesizabilă în viaţa noastră?

La aceste întrebări găsim uşor şi fără multă dificultate un răspuns corect, sincer, care ne defineşte aşa cum suntem şi în ce stare sufletească ne aflăm. Uneori, şi din nefericire în atâtea locuri unde se suferă, prezenţa Mântuitorului este adesea ignorată şi uitată. Ce ne întreabă El? "Dacă nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede?"

Cum putem înţelege situaţii limită ale vieţii noastre, acolo unde credinţa este inexistentă, slabă, fără obiectul ei şi fără speranţa izbăvirii?

În timpul Mântuitorului, nu problema dificilă era Dumnezeul Cel veşnic, descoperit prin profeţii şi aleşii Vechiului Testament, ci persoana "Celui ce a venit în lume pentru ca lumea să aibă viaţă" (Ioan 1, 11). Vestea despre El s-a răspândit pretutindeni - "prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat poporul Său şi a ieşit cuvântul acesta despre El în toată Iudeea şi în toată împrejurimea" (Luca 7, 16-17).

Aceste idei au cuprins întreaga Galilee, de aceea Îl căutau cei aflaţi în suferinţe, în boli incurabile, în pragul dintre viaţă şi moarte, iar mulţimile nu se sfiau de a veni la El spre a se vindeca de toate bolile şi neputinţele lor.

Asemeni acestora, s-a apropiat acest om care avea o funcţie înaltă, era în slujba regelui Irod, care, cu credinţă, cere vindecarea propriului fiu aflat în pragul morţii.

Hotărâtor a fost cuvântul Mântuitorului: "Mergi, fiul tău trăieşte!", adică, du-te la casa ta şi-ţi află împlinită rugămintea împletită cu credinţa în care ţi-ai găsit mângâierea şi sprijinul, în încercările prin care ai trecut. Acest om este asemeni multora dintre noi care au nevoie de ajutor, de putere şi mângâiere. Acestea nu vin de la oameni, ci de la Dumnezeu. Iisus Domnul răspunde direct dorinţei lui, şi nu numai lui, ci tuturor celor care vin către El cu credinţa de a i se împlini cele cerute.

Atunci când acest om a stat înaintea Mântuitorului, împreună cu el am stat şi noi tremurând de teamă, durere, dar toate amestecate cu speranţa împlinirii. "Fiul tău trăieşte!" Acest copil este vindecat, se reîntoarce la viaţă, chiar în acest ceas. Ceea ce a spus Mântuitorul despre acest tânăr nu este ceva ieşit din comun, ci ceva normal, adică s-a intrat prin minunea săvârşită de El în limita firească a vieţii. "Fiul tău trăieşte!" este o mângâiere, un cuvânt de îmbărbătare în care este mai mult ca oricând nevoie a-l auzi, mai ales când viaţa aceasta este atât de asaltată şi neprotejată, când mulţi copii, pe lângă suferinţele lor, sunt brutalizaţi, nu li se respectă dreptul la viaţă.

În tatăl copilului s-a trezit puterea credinţei, Dumnezeu Se face răsplătitor tuturor Celor care Îl caută şi-L cheamă cu toată inima lor.

Pe calea pe care s-a întors tatăl copilului, puterea vieţii a învins spectrul şi fiorul morţii. Ceasul cel de taină a fost acela în care Iisus a spus: "Fiul tău trăieşte!" şi a crezut el şi toată casa lui. Aici s-au întâlnit puterea credinţei cu rugăciunea, puterea vieţii cu biruinţa ei.

Totul capătă un sens. Şi acesta este atunci când Iisus Domnul este prezent în viaţa noastră, iar noi credem şi-L mărturisim prin viaţa noastră, împreună cu toţi ai noştri.

Intertitlurile aparţin redacţiei