Râsul, expresia umanităţii

A vorbi despre râs este foarte anevoios, ca şi cum am încerca să definim lumina, soarele şi alte lucruri de mare evidenţă, dar în faţa cărora ne potmolim atunci când încercăm să le evaluăm. Este un act ce-l săvârşeşte omul ca expresie a satisfacţiei, veseliei ce o simte în faţa unor gesturi, fapte, idei sau cuvinte. Şi celelalte vieţuitoare îşi etalează veselia lor prin ţipete, jocuri, sărituri, dar n-au expresia ce o are omul care-şi exprimă prin cuvinte bucuria. El o creează, o exprimă.

O foarte interesantă şi solidă prezentare a capacităţii omului de a se veseli prin cuvintele care aduc imagini şi secretele lor găsim în articolul "Despre umor, în general, şi despre evrei, în special", aparţinând lui Henri Wald. Clarificând termenii "glumă" şi "umor", precizează: "A glumi înseamnă a râde de ceilalţi, a avea umor înseamnă a râde de tine însuţi". Noi aici vorbim de fenomenul râsului, în desluşirea căruia este definit astfel: "A-şi manifesta veselia sau satisfacţia printr-o mişcare caracteristică a feţei şi a gurii, scoţând în acelaşi timp sunetele specifice, succesive şi nearticulate". (DEx) De aici, pornind cu exegeza ce a dat-o autorul materialului amintit, respectiv glumă şi umor, ne dăm seama că în aceste manifestări se toarnă şi câte ceva din zestrea nativă a fiecăruia. Un om poate fi vizibil glumeţ şi, când persistă, poate fi şi uşuratic, luând lucrurile în felul cum spune poporul "peste picior". "Gluma, parodia, comedia sunt stârnite de contrastul dintre real şi ideal, dintre fapte şi pretenţii, dintre formă şi fond. Însă vizibile sunt numai contrastele remediabile. Râsul încearcă să corecteze numai ce se poate îndrepta. Iremediabilul e tragic, nu comic. Contrastul dintre viaţă şi moarte, dintre valorile culturii şi indiferenţa naturii, dintre limitele omului şi infinitatea lumii nu e comic, ci tragic. Râdem de îngâmfarea remediabilă a unui prost, nu de prostia iremediabilă a unui îngâmfat. Un sărac cu duhul e de plâns, nu de râs. Râsului i se opune plânsul, nu seriozitatea. Seriozitatea se opune frivolităţii, nu râsului. Râsul e treabă serioasă, de salubritate socială." (Ibidem)

Nenumăraţi scriitori, moralişti, teologi s-au exprimat în diverse forme cu privire la râs. Una din exegezele referitoare la râs, preluată din necunoscute origini, dar care pluteşte în amintire, este aceea că sinonimul râsului fiind comicul, se spune căci comic este ceea ce contrazice firescul, comportamentul normal. Când un om nu mai merge obişnuit, ci sare involuntar şi fără rost, produce ilaritate.

Unii se exprimă chiar că râsul ar fi un păcat, dar desigur că poate să fie atunci când el se îmbină cu fapte imorale. Dimpotrivă, râsul poate fi moralizator, căci din Antichitate s-a spus "Ridendo castigat mores" (Prin râs se îndreaptă moravurile). Ne dăm seama câte piese de teatru biciuiesc anumite păcate, fapte lipsite de moralitate, cum lovesc în minciună, furt, violenţă. În acest mod, cei care le practică şi chiar repetă se expun oprobriului public. Aşa cum scria H. Wald: "Fără morală, râsul e doar fiziologic, fără râs, morala decade în pedanterie. Numai împreună devin o forţă redutabilă". E bine în acest context să reţinem că "toate tiraniile din istorie s-au temut de râs" şi mai adăugăm noi că mulţi pentru curajul lor au plătit-o cu libertatea, dacă nu şi cu viaţa.

Înainte de toate, râsul (comicul) are o funcţie socială. El produce amuzament, veselie, dar nu de unul singur, ci în contextul mai multor oameni. H. Bergson ("Teoria râsului") consemnează că la o înmormântare preotul care oficia a rostit şi predica la care cei prezenţi, impresionaţi fiind, plângeau. Un bărbat şedea nemişcat, situaţie la care a fost întrebat de cineva de ce nu plânge. El a răspuns: "Eu nu îs din parohie". Deci, chiar şi plânsul, care de fapt la durere se dezlănţuie şi totuşi se produce mai ales în prezenţa unui grup de oameni. El are un context favorabil în prezenţa mai multor persoane. Am putea enumera şi alte asemenea exprimări şi experienţe, dar să adăugăm ceva în cauza amintită. Unii pietişti s-au exprimat în sensul că Iisus Hristos a plâns pentru prietenul Lazăr, apoi n-avem nici o dovadă că el ar fi şi râs. Fiecare teolog cunoaşte că Dumnezeu S-a revelat în măsura în care a fost necesar pentru mântuirea noastră. Normativ, deci, rămâne ceea ce am reţinut de la un îmbunătăţit scriitor: "Tristeţea este moartea inimii; este o apostazie (lepădare de Hristos). Lărgirea inimii, pacea sa, născute dintr-o credinţă vie, este o dovadă că Dumnezeu este tot timpul aproape de mine, că El rămâne în mine." (Sf. Ioan de Cronstadt). Deci, nu se cuvine să excludem din viaţa noastră bucuria, veselia, căci tocmai El, după Învierea Sa din morţi la primul contact cu Apostolii Săi, a rostit: Bucuraţi-vă! Aici putem adăuga o sinteză pe linie teologică.

Unul dintre marii teologi contemporani adăuga: "Umorul, ca şi râsul, posedă o funcţie eliberatoare, eliberează de greutatea funcţiilor sociale, de orice încercare de a ne lua în serios, de suferinţa excesivă chiar şi în viaţa spirituală. Veselia sinceră, copilărească este o trăsătură tipică a marilor sfinţi, ei se amuză ca nişte copii ai lui Dumnezeu, iar Înţelepciunea divină îşi află bucurii în acest joc". (Paul Evdokimov)

Problema în cauză poate fi rezolvată printr-o singură prismă, aceea a moralităţii. Râsul este expresia veseliei, care nu poate fi anihilată, întrucât este spirit şi fiziologic, deci ocolirea păcatului prin orice formă este criteriul.