Rugăciunea scurtă, dar profundă, a cananeencii

Episodul cu femeia cananeeană, de etnie siro-feniciană, adeptă a unei religii păgâne, este relatat de Sfinţii Evanghelişti Matei (15, 21-28) şi Marcu (7, 24-30). Cananeenii erau dintre cei "care zăceau în întuneric şi în umbra morţii" (Isaia 9, 1), adică, spune Sfântul Evanghelist Luca, erau păgâni; se închinau la idoli (7, 26).

† Calinic

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

Aşadar, după ce Iisus, în Ghenizaret, a vorbit despre cele care spurcă pe om (Matei 15, 1-20), a fost nevoit să părăsească hotarele Ţării Sfinte pentru că fariseii şi cărturarii s-au scandalizat de cele auzite. Atunci, El a preferat ţinuturile învecinate ale Tirului şi Sidonului (Matei 15, 21). Avea nevoie de linişte. Plecarea lui Iisus a fost fortuită; ea s-a produs în perioada unor evenimente care de altfel cereau singurătate (mărturisirea lui Petru, Schimbarea la Faţă ş. a.). Mai mult, atitudinea fariseilor şi cărturarilor faţă de Iisus prevestea începutul Săptămânii Patimilor.

Stăruinţa omului stă la începutul oricărei transformări spirituale

Tirul şi Sidonul erau două orăşele străvechi ale Feniciei. Tirul era un centru comercial, asediat când de Salmanasar (721 î.Hr.), când de Nabucodonosor (588 î.Hr.), când de Alexandru Macedon (332 î.Hr.). Abia pe la 126 î.Hr. a intrat sub stăpânire grecească. Sidonul era, de asemenea, un centru comercial, fiind chiar mai vechi decât Tirul. Îşi avea numele de la Sidon, nepotul lui Noe (Facere 10, 15-19).

Deşi erau păgâni, vestea despre Hristos ajunsese şi la cananeeni. Se răspândise în toată Siria, spune Sfântul Evanghelist Matei (4, 24). Deci ajunsese şi în ţinuturile Feniciei, de unde provenea şi femeia adusă în discuţia referatului biblic.

Fenicia se afla pe atunci în provincia romană a Siriei. Tradiţia spune că femeia se numea Iusta, iar fiica ei se numea Veronica. Atunci când L-a văzut pe Domnul trecând cu Sfinţii Săi Apostoli pe cale, s-a manifestat întocmai orbului de la Ierihon. A început să strige în urma lor: "Miluieşte-mă Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de un demon" (v. 22).

Sfântul Evanghelist Marcu spune că episodul s-a petrecut pe când Mântuitorul era în casă, pentru că voia ca nimeni să nu ştie despre prezenţa Sa (7, 24). Cu toate că s-a ascuns, El nu putea să rămână tăinuit. Credinţa femeii L-a descoperit. Locul în care s-a petrecut minunea contează mai puţin, important este faptul că femeia nu a încetat să ceară tot mai stăruitor ajutorul Lui. Suferinţa fiicei sale devenise suferinţa ei. Era resimţită intens de ea, ca mamă. Sigur, se subînţelege că mila cerută de ea consta în vindecarea fiicei sale. La strigătul femeii, Mântuitorul a fost aparent insensibil. Spune referatul: "nu i-a răspuns nici un cuvânt" (v. 23). Femeia s-a întâlnit cu un refuz categoric, dureros de categoric. Se pare că atitudinea lui Iisus s-a vrut a fi mijlocul prin care să se descopere mulţimii prezente credinţa femeii. Însă, şi de această dată - ca şi în alte dăţi -, Mântuitorul a vrut să sublinieze stăruinţa omului, care stă la începutul oricărei transformări spirituale.

Apostolii, sensibilizaţi de suferinţa prin care trecea femeia pentru fiica ei, dar şi de stăruinţa insuportabilului ei strigăt, s-au apropiat de Iisus şi i-au zis: "Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră" (v. 23). Adică, mai pe înţelesul nostru, dă-i ce cere şi să ne lase în pace. Însă, cu toate insistenţele lor - şi de această dată -, Mântuitorul a vrut să lase impresia că toate chinurile pe care le îndura copila nu intrau în sfera activităţii Sale şi, de aceea El, răspunzând, a zis: "Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel" (v. 25). A vorbit pe limba iudeilor. Cum adică, El a fost trimis doar pentru păcătoşii din Israel? Atunci, ce o fi căutat Iisus în afara hotarelor lui Israel? Se pare că pedagogia înţelepciunii dumnezeieşti este dincolo de puterea de înţelegere a omului. El urmărea cu totul altceva. Sigur, opera Sa mântuitoare a început în Israel, dar nu putea fi limitată doar la fiii lui Israel. El Însuşi a spus: "Am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor" (Ioan 10, 16-18).

Iisus apreciază sinceritatea şi statornicia credinţei

Sfântul Apostol Pavel spune că "încă nu venise timpul ca să se facă din cele două lumi una" (Efeseni 2, 14). Aşadar, începutul Evangheliei la neamuri îl face Însuşi Hristos. Nu ştim în ce măsură femeia va fi auzit cuvintele Mântuitorului: "Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel", însă ştim că ea a continuat insistent să-i ceară ajutorul. Nu putea să scape ocazia. Psalmistul David zice: "Când strigă un nenorocit, Domnul aude şi-l scapă din toate necazurile lui" (Psalmul 33, 6). Credea în milostivirea lui Dumnezeu - încredinţată fiind şi de alte cazuri - şi, ajungându-L, i-a alergat în faţă, a căzut în genunchi şi s-a închinat Lui, zicând: "Doamne, ajută-mă" (v. 26).

Rugăciunea i-a fost însoţită de gesturi liturgice. O rugăciune pe cât de scurtă, pe atât de profundă. Profunzimea rugăciunii constă în dorinţa femeii, ca Hristos să o facă părtaşă de ajutorul Său cel atotputernic. Rugăciunea este o rezultantă a credinţei, dar în acelaşi timp, ea este cea care întreţine credinţa. El, însă, şi de această dată i-a răspuns dureros de jignitor: "Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor" (v. 27). Erau cuvinte grele, incomode şi de nesuportat. Răspunsul lui Iisus viza nu doar pe femeie, ci pe toţi cei din neamul său. Iudeii se credeau fiii lui Avraam şi implicit fiii Împărăţiei. Or, toţi cei care nu erau evrei, şi mai ales urmaşi ai celor ce au crezut în Lege, erau socotiţi a fi asemenea câinilor. Erau consideraţi fără o conduită morală sănătoasă. Femeia, a cărei credinţă a fost dublată de o imbatabilă insistenţă, a zis: "Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor" (v. 28). Femeia nu a contestat spusele Mântuitorului, ci, dimpotrivă le-a confirmat, spunând: "Da, Doamne" şi celelalte. Însă ea, făcând parte din categoria celor care iau Împărăţia cu sila, a continuat să insiste. Vorbea de fapt în numele neamului său, abandonat de Dumnezeu. Deşi recunoştea întâietatea iudeilor în catalogul lui Dumnezeu, femeia îndrăzneşte să-I amintească lui Hristos că şi câinii mănâncă din firimiturile ce cad de la masa aşa-zişilor copii.

Atunci Iisus, impresionat de stăruinţa femeii, i-a zis: "O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti" (v. 29). Iisus a apreciat sinceritatea şi statornicia credinţei ei. Nu se putea ca insistenţele ei să rămână fără răspuns. Mântuitorul Însuşi a spus: "Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi" (Matei 21, 22). Era rugăciunea unei mame sfâşiată sufleteşte de durerea fiicei ei. De aceea, neîntârziat i-a fost împlinită cererea pe care I-a adresat-o Mântuitorului: "Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela" (v. 29). Când s-a întors acasă, spune Sfântul Evanghelist Marcu: "şi-a găsit copila culcată în pat, pentru că demonul ieşise" (7, 30). Vindecarea s-a săvârşit de la distanţă. Demonul a ieşit chiar în momentul în care Mântuitorul i-a spus: "Fie ţie după cum voieşti" (v. 29). Însă, odată cu vindecarea fiicei sale, a fost şi femeia integrată în rândul copiilor adevăraţi ai lui Dumnezeu.

De trei ori cererea femeii a fost respinsă, dar tot de atâtea ori femeia a stăruit. De altfel, păgânii, prin minunile săvârşite de Iisus în ţinutul lor, au fost cei dintâi care au grăbit lucrarea mântuirii în rândul neamurilor păgâne, fiindu-le dăruită de Însuşi Hristos. După aceasta, Hristos ieşind din părţile Tirului, s-a dus prin Sidon, la Marea Galileii, trecând şi hotarele Decapolei. Aici a vindecat un surdo-mut încât toţi erau uimiţi peste măsură, zicând: "Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească" (Marcu 7, 31-37).

Fie ca şi noi, asemenea cananeencii, adumbriţi de lumina smereniei, să ne hrănim din firimiturile milostivirii lui Dumnezeu, căzute din Pâinea Vieţii - Hristos. În aşteptarea acestora, haideţi să priveghem şi să fim tari în credinţă (I Corinteni 16, 13).

(* Titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei)