„Rugăciunea smerită este temelia vieții creștine”

În Duminica a 33-a după Rusalii, 25 februarie 2024, la începutul perioadei liturgice a Trio­dului, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de învăță­tură în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reședinței Patriarhale. Preafericirea Sa a explicat că în Evanghe­lia acestei duminici, a Vameșului și a Fariseului, se arată în mod concentrat că trebuie să unim fapta bună cu smerenia.

În cuvântul de învăță­tură rostit, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a subliniat că, în perioada Trio­dului, Biserica îi cheamă pe cre­dincioși la pregătire și la trăirea Postului Mare ca un urcuș spre bucuria Învierii: „Această perioadă a Trio­dului, care conține canoane alcătuite din trei cântări, este o perioadă de pocăință, de pregătire duhovnicească, de urcuș duhovnicesc spre înviere. Mai întâi, spre învierea sufletului din moartea pricinuită de păcat și apoi spre Înviere ca sărbătoare a Sfintelor Paști. Perioada Trio­dului este o perioadă de intensă pregătire duhovnicească, iar primele patru duminici pregătitoare ne arată că în această perioadă există patru mari lucrări: rugăciunea smerită, pocă­ința sinceră, milostenia generoasă și postirea sau înfrânarea. Aceste patru lucrări se împletesc. Ele sunt permanent prezente în această perioadă și Biserica a rânduit ca aceste duminici pregătitoare să ne obișnuiască cu perioada întregului Post al Sfintelor Paști, prin aceea că aceste patru lucrări mari înseamnă lucrări de înduhovnicire a sufletului și a trupului. În această perioadă ne rugăm mai mult, ne pocăim mai intens și ne împăr­tășim mai intens, facem milostenie și ne înfrânăm de la bucate și păcate. Postirea este de ordin spiritual și de ordin material. Perioada aceasta a postului este o școală duhovnicească și este însoțită, în primul rând, de rugăciune smerită. De aceea, prima duminică din perioada Triodului ne pune în față rugăciunea smerită a vameșului păcătos în contrast cu rugăciunea arogantă și disprețuitoare de semeni a fariseului, care se considera pe sine om drept și mulțumea lui Dumnezeu că nu este ca alții, pe care el îi judeca și îi disprețuia”.

Întâistătătorul Bisericii noastre a evidențiat, în continuare, că Mântuitorul Iisus Hristos a vrut să arate că orice categorie socială, dacă se pocăiește, se poate mântui. „Oamenii din orice categorie socială, nu numai cei care se consideră pe sine superiori, pot dobândi mântuirea prin smerenie, prin rugăciune de pocă­ință smerită. De aceea, Evanghelia spune că va­meșul s-a întors la casa sa mai îndreptat decât fariseul mândru. Este foarte impresionant cum Evanghelia de astăzi, în cuvinte foarte puține, descrie stări duhovnicești diferite la cele două persoane. Și nu numai stări du­hovnicești, ci și înfățișare. Fariseul, în timpul rugăciunii, stă drept, trufaș, cu îndrăzneală și se roagă în sine, adică fără cuvinte, se roagă în gând și pentru sine. Aici vedem cum fariseul transformă mulțumirea adusă lui Dumnezeu în mulțumire de sine. El nu-I mulțumește lui Dumnezeu că l-a ajutat să facă fapte bune, ci Îi mulțumește că are ocazia să se compare pe sine cu alții pe care îi judecă și îi disprețuiește. Deci, el este un om care formal se roagă, dar de fapt el, în timpul rugăciunii, se laudă pe sine, nu pe Dumnezeu. Acest fariseu combină această laudă de sine cu enumerarea celor două mari virtuți, postirea și faptul că dădea zeciuială din toate câte câștigă. Vedem deci că un suflet arogant și mândru are ca expresie în trup faptul că fariseul stă drept, trufaș în fața lui Dumnezeu, cu multă îndrăzneală și lipsă de smerenie. Pe de altă parte, la o anumită distanță, va­meșul nici nu voia să-și ridice ochii către cer, ci își bătea pieptul ca semn de smerenie și de tristețe, zicând: «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!» Nu spunea decât că mila lui Dumnezeu este singura care îl poate ierta și mântui. Nu spune nici ce păcate a făcut, nimic despre sine, ci doar cere mila lui Dumnezeu în smerenie totală. De aceea, Mântuitorul spune că vameșul a coborât mai îndreptat la casa sa decât fariseul”, a spus Preafericirea Sa.

Patriarhul României a explicat că Triodul recomandă să săvârșim fapte bune și să cultivăm smerenia: „Cu alte cuvinte, să învățăm de la fariseu fapta bună, iar de la vameș smerenia și unind faptele bune cu smerenia ajungem să fim plăcuți lui Dumnezeu. Această sinteză între fapta bună și smerenie este învă­țătura care ne arată calea cea dreaptă către mântuire. Însă, este de preferat smerenia față de fapta bună dacă fapta bună este însoțită de mândrie, de laudă de sine, de judecare și disprețuire a semenilor noștri. Atunci când omul, chiar dacă a făcut fapte bune, judecă pe alții și se laudă pe sine, în sufletul său este doar iubire de sine și fiindcă nu este rugăciunea smerită, în sine nu mai încape iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Când omul se roagă în smerenie, rugăciunea lui aduce harul iubirii smerite și milostive a lui Hristos. Sfântul Grigorie Palama spune că atunci când omul se roagă nu este doar omul în lucrare, ci și harul lui Dumnezeu, care lucrează în omul smerit și rugător. Cu alte cuvinte, când omul săvârșește rugăciunea întru smerenie, harul lui Hristos Cel smerit și milostiv lucrează în sufletul omului rugător curățirea de păcate, luminarea și sfințirea omului. De aceea, trebuie arătat că rugăciunea este o împreună-lucrare a omului cu harul lui Dumnezeu. Când fariseul se roagă plin de mândrie și laudă de sine, în sufletul său nu are loc venirea harului lui Dumnezeu. De aceea, spune că vameșul s-a întors la casa sa mai îndreptat decât fariseul”.

La final, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a arătat că rugă­ciunea smerită este prima treaptă a lucrărilor duhovnicești din timpul Postului Sfintelor Paști. „Rugăciunea smerită este temelia vieții creștine, pentru că este rugăciunea care aduce harul lui Hristos Cel smerit și milostiv în sufletul omului și astfel el începe să se vindece de rănile produse de păcate și patimi. El începe să se ridice din cădere. Metaniile arată că omul se apleacă cu fruntea până la pământ recunoscând că păcatele sale sunt adesea porniri pătimașe pentru lucrurile pământești, pe când ridicarea înseamnă ridicarea prin pocăință, spovedanie și împăr­tășire euharistică, ca rezultat al harului lui Hristos în sufletul omului. De aceea, aceste rugăciuni însoțite de metanii sunt însoțite mai ales de cuvintele «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcă­tosului!»”, a reliefat Preafericirea Sa.