Să fim în contact permanent cu Cerul

Aspiraţia omului către Absolut este o manifestare extraordinară a prezenţei şi puterii lui Dumnezeu în el. În natură, orice creatură este supusă unei finalităţi foarte precise: girafa, care n-are voce, nu doreşte să cânte; hipopotamul, care este programat să pască, nu ştie să fure etc. Totul este la locul său, după firea sa. Nimic nu este haotic. Singur, omul are dorinţe pe care nu şi le poate realiza plenar în această lume. De ce? Prezenţa unei astfel de dorinţe n-are nimic fortuit.

† Ioachim Băcăuanul

Aşa cum observăm în experienţa duhovnicească a misticilor, avem în nucleul fiinţelor noastre - invizibil, însă real - sădită posibilitatea de a urca la înălţimea duhovnicească pe scara devenirii spirituale, pentru a ne întări din Cel Preaînalt. Potrivit revelaţiei paradisiace, trupul omului este o pârgă a pământului şi se întoarce în pământ, însă ceea ce îi dă sens şi perenitate este suflarea dumnezeiască care oferă privirii adamice perspectiva îndumnezeirii. De aceea noi trebuie să fim în contact permanent cu Cerul, ca să fim puternici. Dacă pierdem comuniunea cu acesta, cădem, iar firea devine slăbănoagă.

Împotriva răului trebuie să luptăm toată viaţa

Se mai pune întrebarea: sub ce forme răul există în lume? Mai întâi, în mod elementar, sub formă de haos, dezintegrare, divizare a întregului, tot ceea ce este obstacol perfecţionării lumii şi vieţii. Într-un cuvânt: moartea. Potrivit Sfintei Scripturi, moartea este un duşman ce va fi nimicit (cf. I Cor. 15, 26).

Apoi, la nivel uman, răul este dezordinea morală, iar în plan spiritual, răul este starea diabolică. Sub acest aspect, răul se produce atunci când omul intră în contact cu forţele malefice, ascunse, aberante ale existenţei sale; când el cade în cursele infestate de germenii infernului. Atunci când omul este stăpânit de rău, el devine personificarea lui. Vai! Să nu fie!

Trebuie oare să luptăm împotriva răului toată viaţa? Da, căci Dumnezeu luptă permanent, în noi şi cu noi, contra răului. Nu trebuie să slăbim nicicum luptând, întru libertatea noastră, prin El, împotriva puterilor infernale din lume şi din noi. Cum fiecare clipă poate fi o poticnire, tot aşa fiecare clipă trebuie să fie o luptă. Fiecare clipă a vieţii e o luptă împotriva entropiei şi morţii. Corpul nostru e o mărturie în acest sens. Fiecare bătaie a inimii este o rezistenţă împotriva morţii biologice. Fiecare mişcare a voinţei noastre este o contrarezistenţă la moartea spirituală. A-l priva pe om de această contragreutate înseamnă a aneantiza participarea lui la crearea sau recrearea lumii. Omul este chemat să fie activ, nu pasiv, în această lume. Trebuie să fie permanent în mişcare. Dacă în urcuşul duhovnicesc te-ai oprit o clipă, nu ai rămas în acelaşi punct, ci ai căzut în întuneric. Aşadar, fiecare, după posibilităţile sale, trebuie să fie în mişcare ascendentă către asemănarea cu Dumnezeu.

Răul este o lipsă, nu există prin el însuşi

Rămâne întrebarea: care este originea răului? Sunt multiple teorii filosofice, teologice, logice etc. privind această chestiune. Numeroşi gânditori au încercat să înţeleagă de ce - în profunzimile lumii necunoscute de noi - există o orientare contrară voinţei lui Dumnezeu. Pentru a sesiza această voinţă oarbă şi tenebroasă ar trebui să-i găsim sensul. În Cartea Iov, din Vechiul Testament, nişte prieteni vin să-l vadă pe Iov în suferinţa lui şi încearcă să-i explice câteva teorii ale influenţei răului. El le respinge. Iov nu răspunde la atacurile răului (cf. Iov 32, 12). El înţelege totul, dar nu poate sau nu trebuie să-l explice pentru că i-ar da consistenţă şi sens, i-ar da conţinut, l-ar defini. Ori, după Sfântul Dionisie Pseudoareopagitul, răul nu există; el apare când pleacă binele şi iubirea. El este un mister.

Aşadar, noi nu suntem capabili, cu teoriile noastre, de-a sesiza acest mister. Dacă am şti precis ce este răul, am deveni ca nişte atleţi care nu pierd niciodată, plini de siguranţă. Însă viaţa noastră nu poate fi în stare permanentă de apatie, atâta vreme cât suntem pe pământ. Hristos ne cheamă să înfruntăm necunoscutul, să suprimăm răul din viaţa noastră, să nu-i pătrundem abisurile insondabile. Numai aşa vom fi oameni adevăraţi.

Ca să fim mai concreţi în a înţelege acest aspect, să explicăm, pe scurt, cel de-al treilea episod al ispitirii Mântuitorului. După ce Hristos a înfruntat pe diavol în primele două ispitiri, cea a trupului şi a duhului, răul, non-existenţa a declanşat o luptă decisivă. Îl duce pe Iisus pe un munte înalt şi-I prezintă toate împărăţiile lumii şi slava lor. Îi zice: "Toate acestea ţi le voi da ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie" (Matei 4, 9). Satana este dispus să cadă la înţelegere cu Iisus, Care nu-i replică nimic la faptul că-şi arogă dreptul de creator. Satana îi oferă lui Iisus supremaţia lumii. El, non-existenţa, renunţă formal la a mai fi conducătorul şi inspiratorul acestei lumi. Renunţă la a-l mai ispiti pe om, la a-l învrăjbi împotriva lui Dumnezeu şi a semenilor lui. Deci, în loc de luptă, învoială. Rezultatul, aparent, era acelaşi: eliberarea firii umane pervertite de sub stăpânirea duhului satanic. Totuşi, pune o condiţie: "să mi te închini mie". Altfel spus, "recunoaşte că eu, satana, non-existenţa, non-creaţiunea, deşertăciunea, non-sensul, stau la baza lumii, nu Tu, Dumnezeu. Încredinţează-mi libertatea Ta, sufletul Tău. De ce să suferi şi să convingi pe fiecare să iasă de sub stăpânirea mea. Ţi-i dau pe toţi deodată".

Singur Domnul este Stăpânul

În nici un alt moment lupta dintre Bine şi Rău nu a fost mai crâncenă, mai încordată, mai făţişă şi decisivă ca în acel moment al istoriei. Satana şi-a demascat planul machiavelic, arătând că urmăreşte să intre în fiinţa lui Dumnezeu. Dorea să subjuge şi duhul legii Harului; supunerea Celui ce a adus duhul restaurării fiinţiale. Mântuitorul a respins ispita, spunând: "Piei, satano! Scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-i slujeşti!" (Matei 4, 10). Deci Dumnezeu este Creatorul lumii şi Atotstăpânitorul ei. Lucrarea răului este evidentă, dar nu esenţială. Hristos nu S-a învoit să definească răul, să i se subordoneze. Dacă Iisus ar fi acceptat ispita aceasta, să-l fi definit prin El, satana ar fi acaparat sufletele tuturor şi n-ar fi avut nevoie să ispitească pe nimeni. Toţi i-am fi aparţinut lui. Fiind respins de Iisus, Satana trebuie să reia lupta de dobândire a omului cu fiecare în parte, cum şi Hristos o face ca să-l dobândească pe om pentru binele suprem. Satana oferă mai departe bani, poziţie socială, reuşită materială, îl ţine pe om în plan orizontal, nu-l lasă să urce pe verticală, către Dumnezeu la Care aspiră.

Aşadar, nu trebuie să definim răul, nici să-i scrutăm originile, ci să luptăm ca şi Iisus împotriva lui, în toate zilele vieţii noastre, până ce Hristos ne va primi în împărăţia Sa şi ne va răsplăti cu bunătăţile cele veşnice pentru că am fost capabili să luptăm contra duşmanului Binelui. Această luptă continuă şi tensionată cu toate ipostazele răului coincide cu parcurgerea drumului spre nepătimire, mai întâi ca o coborâre spre străfundurile şi tenebrele fiinţei noastre, întru identificarea omului ascuns al inimii, pentru ca de acolo să urcăm spre "partea cea de-a dreapta a inimii", unde locuieşte Dumnezeu şi harul Botezului, care să ne-mbrace în haina neîntinată a împărăţiei. Numai în felul acesta setea de Absolut ne va fi potolită şi unirea noastră cu Dumnezeu va însemna o continuă sorbire din Potirul nesecat al coastei rănite a Mântuitorului înviat.

* Titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei