Mulţi cred că viaţa este un monopol individual al omenirii, ceva de care să dispui atunci când vrei şi să scapi atunci când nu mai vrei să trăieşti. Mai presus de acestea, trebuie ştiut că viaţa este bunul comun, cel mai mare şi mai valoros pe care Dumnezeu l-a aşezat pe pământ. Intrând în viaţă, ai intrat în această comunitate ca un fir de iarbă într-o fâneaţă imensă, ca o vietate între milioane de făpturi vii. Pregătindu-ne pentru viaţă, ne pregătim să împlinim una din nenumăratele funcţiuni ale complexului armonizat din care rezultă ogorul unei cât mai înalte trăiri comune.
Dacă egoismul nostru ne face să credem că viaţa e făcută pentru noi, realitatea imediată ne arată că noi suntem făcuţi pentru viaţă, fiindcă viaţa rămâne veşnic, iar noi suntem vremelnici şi trecători. Bucuria de a trăi e bucuria de a îndeplini una din funcţiunile vieţii. Pentru omul care a surprins înţelesul superior, taina spirituală a existenţei, funcţiunea vieţii se ridică la rangul de mare nobleţe al unei misiuni. În clipa aceea omul îşi dă seama că trăieşte în comuniune cu ceilalţi, că viaţa sa e un dar al lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, este şi bun comun al întregii umanităţi. Numai în acest context poate fi înţeleasă rostirea Mântuitorului Iisus Hristos: "Eu am venit ca lumea să aibă Viaţă şi încă să o aibă din belşug" (Ioan 10, 10). Prin urmare, acea rostire necugetată a unora, că viaţa ar aparţine unuia sau altuia ca un bun personal, este total lipsită şi de cuviinţă, şi de logică.
Viaţa pământească nu ne aparţine
Dacă în imensa varietate cosmică a existenţei descoperim un scop sau o finalitate sub puterea căreia particularităţile individuale se întregesc şi se armonizează într-un tot superior, înseamnă că fiecare făptură îndeplineşte o funcţiune precisă, prin care participă la existenţa şi viaţa comună, ca parte a unui întreg superior. Ceea ce deosebeşte însă pe om de toate celelalte făpturi e capacitatea de a transforma viaţa în misiune. Aceasta se datorează înzestrării lui cu inteligenţă, cu voinţă, cu puterea de a gândi, pe care celelalte creaturi nu le au. Astfel, putem afirma fără greş că, pe când toate celelalte făpturi au funcţiuni instinctive, singur omul îşi poate realiza viaţa ca misiune. Aşadar, pentru cei care nu înţeleg comunitar acest dar de la Dumnezeu, putem spune că viaţa nu ne aparţine, ci noi aparţinem existenţei. Suntem parte dintr-un întreg care se impune a vieţui în comuniune şi nimănui nu-i este îngăduit a-şi lua partea, după nechibzuinţa gândirii sale.
Primirea darului vieţii în libertate
În această comuniune a lumii căzute în păcat a trimis Dumnezeu pe Fiul Său, nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El. De aceea, a trăi în sensul creştin al cuvântului înseamnă a participa conştient la existenţa lui Dumnezeu. Din neant am fost chemaţi ca să ne împărtăşim din această bucurie. Iar în miezul vieţii noastre sălăşluieşte Dumnezeu Însuşi, pentru că El este "Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6). Cu alte cuvinte, afirmând că nu viaţa ne aparţine nouă, ci noi aparţinem vieţii, ne mărturisim şi ne declarăm prin aceasta părtaşi ai Mântuitorului Iisus Hristos, sau părtăşi ai lui Dumnezeu prin Hristos, Care a spus că "nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine" (Ioan 14, 6). Într-un sens mai larg, întreaga făptură se bucură de această părtăşie divină, de vreme ce îşi are izvorul în bunătatea lui Dumnezeu, prin Fiul Său, fără de care nimic nu s-a creat.
Prin urmare, viaţa la care suntem chemaţi, fie prin creaţie sau naştere biologică, fie prin opera mântuirii lui Iisus Hristos, este deopotrivă un Dar al lui Dumnezeu, pe care îl stăpânim numai în măsura participării noastre conştiente la modul dumnezeiesc de existenţă. Dacă omul ar fi o simplă făptură biologică, aşa cum este planta sau animalul, participarea lui la viaţa divină n-ar constitui nici o problemă, fiindcă ea s-ar desfăşura în chip firesc, după legile existenţei derulate în cosmos.
Omul însă, având darul gândirii, având voinţă şi libertate, având suflet nemuritor şi fiind creat după chipul lui Dumnezeu, trebuie să participe conştient la comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii săi.
Prezent în această comuniune, el va şti să preţuiască aşa cum se cuvine Darul Vieţii, ca bun comun al întregii omeniri.
Darul unei vieţi trăite în comuniune
Omul, ca spirit liber, în a cărui libertate sunt date atât căderea proprie, cât şi propria-i desăvârşire, constituie o problemă spirituală ce trebuie rezolvată cu fiecare existenţă umană în parte. Cine se hotărăşte însă să trăiască în spirit creştin, se hotărăşte de fapt să colaboreze cu Iisus Hristos la fericirea lui proprie şi la fericirea lumii întregi. Un savant cunoscut afirma odată că lui Dumnezeu nu-i place singurătatea transcendentă a cerului, plină de bucurie şi fericire, şi că El doreşte ca această stare s-o împărtăşească şi altora. Îngerii, oamenii şi toate făpturile au venit la viaţă pentru a se împărtăşi, în comuniune, de fericirea şi bucuria comună. Omul, care e chipul lui Dumnezeu, e chemat la El să colaboreze la această descărcare de fericire, din preaplinul bunătăţii dumnezeieşti.
La toate cele arătate, putem spune că viaţa merită să fie trăită şi dacă vom şti să o trăim în comuniune, ea va fi şi lungă, şi frumoasă. Suntem sortiţi să trăim laolaltă, suntem fiecare parte din întregul lumii şi nimănui nu-i este îngăduit să se rupă din acest întreg.
.jpg)
