Semnal editorial: Cultură şi spiritualitate la Mănăstirea Putna

Prin grija Fundaţiei Credinţă şi creaţie. Academician Zoe Dumitrescu Buşulenga - Maica Benedicta, avea loc la Mănăstirea Putna, în ziua de 15 ianuarie 2009, zi de importantă sărbătoare pentru toţi cei care simt cu adevărat româneşte, lansarea volumului Eminescu - Viaţa, cel dintâi din cele cinci programate să apară şi să cuprindă tot ceea ce academicianul Zoe Dumitrescu Buşulenga a scris despre Mihai Eminescu. Este o carte despre care s-a vorbit şi s-a scris, atunci când a fost scoasă de sub tipar, dar despre care niciodată nu vom putea spune că s-a vorbit şi s-a scris prea mult. Este o carte, în felul ei, unică, pentru că, aşa cum arăta regretatul profesor Dumitru Irimia, îngrijitorul ediţiei, într-un cuvânt aşezat la începutul cărţii, în ea cunoaştem "povestea încărcată de sens a unei vieţi care nu putea fi trăită altfel şi a unei individualităţi creatoare care, asumându-şi această trăire, s-a eliberat de marginile ei şi a deschis căi spre dezmărginirea fiinţei umane". Este o carte spre care orice tânăr din vremea noastră, aflat în căutare de modele existenţiale, ar trebui să se orienteze pentru a găsi aici exemplaritatea unei vieţi puse în slujba idealurilor de bine, frumos şi adevăr, o viaţă aşezată, aşa cum precizează însăşi autoarea, în slujba împlinirii sale, cât şi a unor necesităţi ale neamului său (...) imperioase în acel moment istoric.

Scrisă din perspectiva unui om pentru care, în sfera sa de preocupări, Eminescu, omul şi opera sa, a fost un reper fundamental la care s-a raportat mereu, această carte reprezintă sinteza a tot ceea ce autoarea a înţeles şi a trăit în preocuparea sa de o viaţă cu domeniul vast al culturii universale, dar şi cu valorile credinţei noastre ortodoxe spre care, în ultima parte a vieţii, s-a aplecat cu mai multă insistenţă, sondând adâncurile vieţii duhovniceşti. În felul acesta, putem spune, reluând o idee a arhimandritului Melchisedec Velnic, stareţul Mănăstirii Putna, se explică puterea sa, vădită prin această carte, de a se apleca cu deplină înţelegere spre adâncurile vieţii şi operei eminesciene.

Structurată în patru părţi: Începuturi, Anii de studiu, Anii încercărilor de statornicire, Anii din urmă, cartea oferă cititorului posibilitatea de a cunoaşte datele fundamentale ale acestei personalităţi de excepţie a neamului nostru (în special, intensitatea aspiraţiilor sale către desăvârşire, ca om şi creator), precum şi modalitatea prin care întotdeauna şi-a pus toată puterea sa creatoare în slujba atingerii acestor aspiraţii care vizau atât împlinirea sa ca om, cât şi slujirea neamului său.

Astfel, însoţindu-l parcă pe poet pe tot parcursul vieţii sale, fiindu-i mereu alături, autoarea observă cum, în această puternică personalitate în formare, aflată la hotarul adolescenţei, începeau să se dezlănţuie puteri sensibile şi imaginative care puneau în cumpănă adevărul lumii din afară cu cel dinăuntru. Şi acesta din urmă tindea, prin întâietatea pe care o dobândea treptat, să depăşească şi să întregească lumea datelor realului cu frumuseţea şi perfecţiunea ce lipseau în viaţa searbădă a oamenilor.

Ataşamentul poetului faţă de natură, preocupările sale timpurii privind folclorul şi istoria, cărora li s-au adăugat apoi cele de natură filosofică sunt dimensiuni importante ale vieţii şi activităţii poetului şi acestea, pe măsura înaintării în timp, dobândesc valenţe noi, încât, la un moment dat, referindu-se la anii de studiu berlinezi, autoarea observă: timpul omenesc nu-l mai oprimă căci el învaţă de la basm să proiecteze totul în altă ordine, aceea luminoasă a mitului. De acum încolo, el încearcă să reunească ceea ce părea de nereunit: istorie şi eternitate, timp omenesc şi timp cosmic, mărginire şi spaţiu mitic, aici şi acolo.

În strânsă legătură cu ataşamentul profund faţă de natură şi cu preocupările sale pentru folclor şi pentru filosofie, cartea doamnei Zoe Dumitrescu Buşulenga ne vorbeşte despre tema iubirii în viaţa şi în poezia lui Mihai Eminescu. Şi de data aceasta, sau poate, mai corect spus, de data aceasta mai mult decât oricând se vede înălţimea gândirii eminesciene şi sublimul trăirilor sale: Încărcat de nădejdile dragostei absolute, a conferit femeii o semnificaţie de greu sondabile profunzimi, o demnitate unică, încercând s-o asocieze prin desăvârşirea purităţii şi cuprinderea infinită a afecţiunii pe care i le presupunea la lucrarea lui demiurgică.

Această modalitate de a te aşeza în viaţă şi în istorie presupune o extraordinară tensiune interioară şi aceasta a rămas ca o constantă a întregii sale vieţi, determinându-l pe poet, după cum consemnează autoarea, să înceapă lupta pentru tăierea "briliantului ultim" - poemul Luceafărul. După acesta, însă, mintea poetului avea să se întunece pentru ca, după câteva perioade de revenire, cel care în scurta sa viaţă a dat atât de mult neamului său să iasă din timp, pentru a reintra veşnic în timp la 15 iunie 1889.

Studiul Eminescu, între credinţă şi cunoaştere, adăugat cărţii despre viaţa lui Mihai Eminescu, reprezintă o lucidă şi convingătoare aşezare între limitele adevărului a problemei credinţei lui Eminescu.

Fără a fi un roman sau o biografie romanţată, cartea este plăcută la citit şi constituie pentru cititor un convingător îndemn de a reveni, desigur la alt nivel al spiralei, la Eminescu, prin care, după cuvântul lui Dan Hăulică, rostit cu ocazia lansării, mergem spre fundamente, spre nişte senzori de o profunzime totală care depăşesc, de altminteri, esteticul - este în primul rând senzorul adevărului ca supremul existenţei, care până la urmă se contopeşte cu divinitatea.