Sfântul Antonie cel Mare, părintele anahoreţilor de ieri şi de azi

„Viaţa Sfântului Antonie“, scrisă de discipolul său Sfântul Atanasie, Patriarhul Alexandriei, descrie detaliat lupta duhovnicească a sfântului împotriva vrăjmaşilor diavoli. Imaginea care se conturează duce la concluzia că virtutea în om e naturală, asceza monahală nu face altceva decât să realizeze vocaţia fundamentală a omului de a fi icoană vie a lui Dumnezeu pe pământ, iar demonii n-au putere reală, întrucât Hristos i-a învins pe cruce destrămându-le universul iluzoriu şi oferind astfel creştinilor puterea şi exemplul biruinţei asupra lor. În felul acesta se poate descrie şi paternitatea sa spirituală. La începutul activităţii sale ascetice, Sfântul Antonie se regăseşte lângă un bătrân care vieţuia în apropierea satului său natal. După plecarea în deşert, situaţia se schimbă. Negăsind pe nimeni la al cărui cuvânt să se raporteze, sfântul devine, aşa cum afirmă biograful său, un „teodidact“ (Patericul sau Apoftegmele Părinţilor din pustiu, Bucureşti, 2005, p. 42). După călirea sa în lupta cu demonii, preacuviosul părinte se ridică în deşert ca un „stâlp de lumină“ - aşa cum îl numeşte avva Ilarion, ca un far spre care se îndreptau privirile tuturor monahilor care voiau să calce pe urmele sale. Chiar şi cei mai renumiţi dintre primii părinţi ai pustiei au venit la avva Antonie pentru a cere cuvânt de învăţătură. Din acest motiv, marele ascet va fi recunoscut şi va rămâne în istoria Bisericii drept „Părintele şi patriarhul tuturor anahoreţilor creştini“. Exemplul său avea să fie imitat cu insistenţă în Egipt încă din primele decenii ale secolului al IV-lea. În consecinţă, între anii 325 şi 330, în Egiptul de Jos, în sud-vestul deltei Nilului, sub înrâurirea sa, s-au pus bazele celor trei mari colonii monahale cu viaţă semianahoretică de la Nitria, Kellia şi Sketis.

În ceea ce priveşte autoritatea paternităţii sale duhovniceşti, filele Patericului egiptean sunt mai mult decât grăitoare. Din cuvântul său s-au adăpat tinerii ucenici pentru a deveni la rândul lor avva pentru alţii. Despre el se spunea că e purtător de duh, lucru sădit în fiecare învăţătură pe care ne-a lăsat-o: „Pe cât posibil, călugărul trebuie să-i întrebe pe bătrâni şi câţi paşi trebuie să facă, şi câte picături de apă trebuie să bea în chilie, ca să nu greşească nici în privinţa acestor lucruri“ (Patericul, Apoftegma 38, p. 52).