Sfântul Munte Athos în jurnale şi tâlcuiri poetice

Despre Aghion Oros s-au scris atâtea cărţi de-a lungul vremurilor, încât nu le-am putea numi aici. Fiecare pelerin cu harul scriiturii a adăugat rânduri la zestrea de însemnări de peregrin athonit. Dumitru Manolache, Alexandru Rădescu şi Paul S. Grigoriu sunt trei autori care au lansat de curând volume pe această temă.

Cea mai recentă carte a scriitorului şi jurnalistului Dumitru Manolache este „Locuit de Athos“, publicată la Editura Episcopiei Giurgiului în 2012. Un volum inedit în peisajul editorial referitor la Muntele Sfânt, subintitulat „200 plus trei tâlcuiri şi revelaţii“, în care nu vom găsi descrieri de peisaje mirifice, nici bogate documentări cu istoria aşezămintelor, nici cuvinte înţelepte de la duhovnicii athoniţi. Vom găsi, în schimb, minunate străfulgerări apoftegmatice, împletite cu mărturisirea scriitorului pelerin, copleşit mai mult de tăcerea, rugăciunea şi duhul locului decât de un milion de cuvinte despre acesta.

Cartea este uşor de citit, plăcută, plină de poematice cugetări şi de metaforă subţire. Dar de digerat este mai anevoios dacă nu ai o predispoziţie spre contemplare, dacă nu îţi faci un timp special pentru a intra în starea potrivită. „Nu m-am gândit niciodată serios până în Athos ce este regretul. Pe Munte am ajuns să înţeleg şi să accept, ca metamorfozare a remuşcării, durerile din umeri. Orizontala crucii unde, într-o noapte, în loc de oase ar putea să-mi încolţească zborul în cioturile albe ale unor aripi“ este una dintre cugetările athonite din carte.

Călugări întâlniţi câteva clipe pe o cărare şerpuitoare prin bolovanii urcuşului, chipuri de sfinţi cu ochii scobiţi cândva spre neispitirea celor slabi în credinţă, un osuar ce înmiresmează prin sfinţenia celor ce au fost cândva trăitori pe acolo, gândul că, trecător printr-un asemenea loc, nici n-ai avea cum să mori, bucuria de a muşca dintr-o piersică ce s-a pârguit în mica livadă a unei mănăstiri athonite - câte şi mai câte prilejuri şi semne ce fac din sufletul atent o rampă spre dorul de mântuire.

Mai greu de povestit despre o asemenea carte, dar foarte uşor de recomandat spre lectură. Mai ales că limpezirile de suflet aşternute de autor - care ne este şi coleg, spre mândria noastră! - sunt însoţite de frumoase schiţe grafice semnate de artistul Horia Ghelu. Volumul are o frumoasă „Precuvântare“ semnată de Preasfinţitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului, şi o prefaţă edificatoare a scriitorului Dan Stanca.

Doi ucenici, o carte 

Cu totul alte maniere de scris au Alexandru Rădescu şi Paul S. Grigoriu, co-autorii micuţului şi elegantului volum „Jurnal Athonit. Pagini de ucenicie“, apărut în 2013 la Editura Filos. Nu cu mult timp în urmă, Alexandru Rădescu, ziarist la „Jurnalul Naţional“, îşi posta cu destul succes pe blogul personal însemnări şi impresii de la prima sa călătorie la Sfântul Munte, astfel încât nu mă miră faptul că, după aprecierile de la vremea respectivă şi după încurajările primite ca notele de pelerin să le încredinţeze tiparului, autorul a pornit în căutarea unui editor şi l-a găsit. Fascinat de vechimea aşezămintelor, de daniile domnitorilor din Ţările Române şi de vestigiile din vremea Imperiului Bizantin, Alex Rădescu pare însetat să descopere datele istorice cu aceeaşi aviditate cu care participă la ritualurile severe ale vieţii călugăreşti. 

Celălalt autor al cărţii, Paul S. Grigoriu, ne dezvăluie în paginile sale o a doua călătorie athonită, când lucrurile se pare că s-au mai sedimentat interior, iar acum a primat mai mult culegerea unor informaţii despre oameni şi locuri. Dacă din însemnările lui Rădescu mai răzbat pe ici şi colo şi câteva destăinuiri de suflet, la Grigoriu nu avem parte de confesiuni de acest gen, ceea ce este în suflet acolo rămâne. Partea sa de jurnal este de fapt un amplu reportaj care abundă în informaţii despre locuri, mănăstiri, dar şi frumoase portrete de călugări, fie ei tineri, fie bătrâni îmbunătăţiţi, de la care nu lipsesc cuvintele duhovniceşti. Cele două jurnale se completează reciproc, aşa încât cititorii care n-au fost încă la Athos, dar ar vrea, îşi fac o idee despre ce îi aşteaptă, iar cititoarele care nu vor ajunge, după cum ştim, niciodată au şi ele un tablou cât mai cuprinzător al acestui loc sfânt al creştinătăţii. „Amintirea Athosului este cumva precum aceea a raiului pierdut. E ca o rană dulce în sufletul oricărui pelerin“, scrie Silviu-Andrei Vlădăreanu în prefaţă. Îl credem pe cuvânt, am mai auzit asta...