Smerit în viaţă, slăvit în veşnicie

"Voind Dumnezeu a ne mângâia pentru multe nevoi şi necazuri, te-a dat nouă ocrotitor; dar noi te cunoaştem pe tine şi părinte şi de minuni făcător. Pentru aceasta mulţumind pentru înţelepciunea Lui cea negrăită, Îi cântăm: Aliluia!" (Acatistul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, condacul al VII-lea

Viaţa ne învaţă că sfinţii sunt alături de noi, mai ales atunci când le cerem ajutorul. Cuviosul Dimitrie cel Nou, ale cărui moaşte sunt adăpostite de Catedrala patriarhală din Bucureşti, este cel la care, venind cu credinţă, oamenii se roagă pentru izbăvirea de boli, de patimi şi pentru sprijin în necazuri. Împlinirile cererilor lor sunt dovada că sfinţii sunt vii şi atenţi la nevoile noastre. Pelerinajul săvârşit an de an în perioada sărbătorii Sfântului Dimitrie cel Nou este momentul în care bucuria harului izvorâtă din sfinţenia cuviosului se revarsă din plin asupra tuturor credincioşilor.

În fiecare neam, Dumnezeu priveşte mai cu seamă la aceia care au ştiut să-şi înfrumuseţeze viaţa cu virtuţile bineplăcute Lui. Pe ei, ca prieteni ai Săi, îi înalţă şi le dă slavă înaintea oamenilor, ca aceştia, văzând cum Dumnezeu niciodată nu uită şi nu nesocoteşte pe fiii Săi, să fie mereu treji şi neobosiţi în lupta pe care fiecare botezat în numele lui Hristos o are de dus în fiecare zi cu patimile şi ispitele acestei lumi.

Iar darurile primite de unii din aleşii Lui sunt neputrezirea trupului şi săvârşirea de minuni pentru cei ce se roagă lor. Moaştele sunt mărturia vieţii nemuritoare pe care sfinţii o primesc nu numai în sufletul, ci şi în trupul lor muritor. Fericit poporul care are în mijlocul său comori de aşa mare preţ!

Românii sunt bucuroşi să aibă ca ocrotitor şi sprijinitor în nevoile lor pe cel care de peste două veacuri străjuieşte cu rugăciunile sale Muntenia şi întreaga ţară, Cuviosul Dimitrie cel Nou de la Bucureşti.

Pentru a afla ceva din taina acestui smerit monah trebuie să ne întoarcem în istorie cu sute bune de ani în urmă.

Un sat din sudul Dunării, numit Basarabi sau Basarabov, aducându-ne aminte de dinastia întemeietorilor Ţării Româneşti, a fost locul unde, la începutul secolului al XIII-lea, s-a născut şi a trăit cuviosul. Şi-a petrecut prima parte din viaţă cu una din îndeletnicirile de care face pomenire Scriptura cu privire la mulţi oameni slăviţi de Dumnezeu, şi anume păstorirea vitelor. Rugăciunea care-l însoţea permanent a aprins cu timpul în sufletul său un dor nestins pentru Hristos, încât a renunţat la grija faţă de necuvântătoare şi a ales calea monahismului. Nebăgat în seamă, sărac în cele pământeşti, dar bogat în cele cereşti, nedeprins în înţelepciunea veacului, dar adunând comorile învăţăturii sfinte pe care a trăit-o, Cuviosul Dimitrie a dobândit nu cu puţine osteneli, în privegheri şi rugăciuni, sfinţenia prietenilor lui Dumnezeu.

Peştera de pe apa râului Lom adăpostea mănăstirea unde cuviosul, departe de rude şi de prieteni, s-a nevoit până la capătul vieţii sale pământeşti. Dumnezeu i-a făcut cunoscut momentul trecerii sale în veşnicie, iar sfântul a adormit, culcându-se între două pietre mari ce se aflau aproape de peşteră, pe malul râului Lom.

Descoperirea moaştelor

Acolo, truditul său trup a rămas multă vreme, până când, odată cu revărsarea acelei ape din apropiere, prăbuşindu-se copacii care au luat cu ei bolovani mari din râu, s-au surpat şi lespezile care acopereau trupul sfinţit al cuviosului, iar moaştele sale au căzut în apă, rămânând vreme îndelungată acolo.

Dar Dumnezeu, care nu voieşte ca făclia să stea ascunsă sub obroc, a făcut ca sfântul Lui să fie descoperit în mod minunat. Cuviosul Dimitrie cel Nou s-a arătat în vis unei copile chinuite de duh necurat, indicându-i locul unde se află şi zicându-i: "Dacă părinţii tăi mă vor scoate din apă, eu te voi vindeca!"

Fata a spus părinţilor visul pe care l-a avut. Şi s-au strâns preoţi şi oameni mulţi ducându-se la locul acela, unde adeseori se arăta o lumină pe care cei ce o vedeau o socoteau a fi semnul unei comori. Acolo au găsit pe sfântul, întreg şi luminat ca soarele, şi luându-l, l-au dus în satul Basarabov.

Auzind despre această descoperire, domnul creştin al Ţării Româneşti a trimis preoţi şi boieri ca să aducă moaştele sfântului în Valahia şi să le aşeze în biserica domnească. Dar trimişii domnului muntean nu au putut să ducă la îndeplinire voia domnului lor, fiindcă, luând moaştele sfântului, au mers cu ele până în localitatea Ruse, aproape de o fântână, de unde, prin dumnezeiască minune, convoiul nu a putut merge mai departe. Atunci preoţii şi boierii s-au sfătuit să înjuge două junici la carul care purta moaştele sfinte pentru a vedea care este voia cuviosului.

Şi, lucru uimitor, Sfântul Dimitrie cel Nou s-a întors în satul său, Basarabov. Văzând aceasta, domnul Ţării Româneşti a trimis o delegaţie cu bani mulţi care a zidit o biserică în Basarabov, unde au fost aşezate preţioasele moaşte.

Certarea monahului Lavrentie

Multe fapte minunate s-au petrecut de-a lungul timpului în legătură cu trupul sfântului. Anume, este cunoscută istoria celor două surori credincioase din Cernavodă, Aspra şi Ecaterina, care, zidind o biserică cu hramul Adormirii Maicii Domnului, au hotărât să aducă în ctitoria lor o părticică din moaştele Cuviosului Dimitrie cel Nou. Au făcut aşa cum au plănuit, dar când au vrut să se ducă spre casă, caii de la căruţe nu se clinteau din loc, deşi vizitiii îi băteau grozav. Femeile şi-au dat seama de greşeala lor şi, îngenunchind, cu lacrimi s-au rugat pentru iertare, punând la loc ceea ce luaseră fără binecuvântare. Doar aşa au putut pleca înapoi acasă.

Au mai încercat şi alţii să ia părticele din moaştele sfântului, dar au fost certaţi de Dumnezeu pentru îndrăzneala lor.

Atunci când a venit la Basarabi mitropolitul Târnovei, Nichifor, împreună cu soborul său pentru a se închina moaştelor Cuviosului Dimitrie, un monah pe nume Lavrentie a fost ispitit să rupă cu gura, în timp ce săruta trupul sfântului, o părticică din acesta. Intenţia a fost pedepsită pe loc şi monahul a rămas cu gura deschisă, neputând vorbi. Înfricoşat de ceea ce păţise, Lavrentie s-a rugat cu lacrimi sfântului şi astfel i s-a redat graiul, după care a mers cu mitropolitul la cel care-i găzduia, povestindu-i cele ce a pătimit. Iar mitropolitul i-a zis: "O, păcătosule, cum de n-ai socotit că de-ar fi fost să se împartă sfintele moaşte la toţi cei care vin să se închine lor, până acum n-ar mai fi rămas nimic? Deci, de acum pocăieşte-te, pentru că ai greşit lui Dumnezeu şi sfântului".

Dar sfântul s-a făcut cunoscut şi ca făcător de minuni şi tămăduitor. Unul dintre episcopii Preslavului, Ioanichie, suferind o boală cumplită, neputând merge singur, a fost adus de patru credincioşi la biserica Sfântului Dimitrie cel Nou. Acolo, după slujirea Sfintei Liturghii, ierarhul s-a sculat sănătos şi a putut umbla pe picioarele sale, mulţumind lui Dumnezeu şi lăudându-l pe sfânt.

"Îndată a simţit tot poporul ocrotirea şi sprijineala sfântului…"

Dar cum a ajuns Cuviosul Dimitrie în capitala Munteniei?

În vremea Războiului ruso-turc din anii 1769-1774, cuprinzând ruşii Ţările Române, au trecut Dunărea, ocupând cetatea Rusciuc şi câteva sate, printre care şi Basarabovul, unde se aflau şi moaştele sfântului. Generalul rus Petru Saltîcov le-a luat, cu gândul de a le feri de turci şi de a le trimite în Rusia. Pe atunci, în Ţara Românească stăpânea Mihai Şuţu. Au fost aduse în Bucureştiul aflat sub ocupaţie rusească. La rugăminţile întâistătătorului Bisericii Ţării Româneşti, mitropolitul Grigorie al II-lea (1760-1787), şi ale boierului Hagi Dimitrie de a nu înstrăina sfintele moaşte, generalul rus a lăsat închinătorilor români sicriul cu trupul sfântului, ca mângâiere pentru relele pătimite de populaţie în timpul războiului. Astfel, el a fost aşezat în Catedrala Mitropoliei la 13 iulie 1774. Evlavia locuitorilor oraşului faţă de acest sfânt a sporit tot mai mult, iar cuviosul nu a rămas dator celor care i-au cerut ajutorul în nevoi. Căci, aşa cum mărturiseşte cronicarul, "nu numai că a încetat războiul dintre muscali (ruşi) şi turci, ci a contenit şi boala ciumei cea înfricoşată. Şi mult ajutor şi mare folos câştigă toţi aceia care cu credinţă năzuiesc către moaştele sfântului…"

Pelerinajul la moaştele cuviosului, o veche tradiţie la români

Cinstit de la sfârşitul secolului al XVIII-lea ca ocrotitor spiritual al Bucureştiului şi apoi al României, Cuviosul Dimitrie cel Nou a fost sărbătorit în fiecare an, la 27 octombrie, cu multă evlavie, mai întâi de credincioşii Capitalei, dar apoi şi de pelerinii veniţi de pe cuprinsul întregii ţări.

Astfel, mărturisesc documentele vremii că în ziua de pomenire a sfântului se făcea mare "alai" la Mitropolie, adică pelerinaj, cu boieri şi popor, în frunte cu Vodă.

Alaiul pornea de la Curtea domnească, în sunetul clopotelor care băteau de sărbătoare, urca Dealul Mitropoliei şi era întâmpinat de mitropolit cu Evanghelia şi Crucea, înconjurat de arhierei, preoţi şi diaconi.

Liturghia era săvârşită de întâistătătorul Bisericii, împreună cu ierarhii şi stareţii mănăstirilor din Bucureşti. După slujbă, Vodă se întorcea la Curtea domnească şi împărţea caftane şi slujbe la boieri, ierta pe osândiţi şi scădea pedepsele cele mari.

Ajutorul minunat primit de credincioşi din partea sfântului este consemnat în cronicile din secolele trecute.

Astfel, în vremea domnitorului Caragea, la 1814, cuprinzând ciuma Bucureştiul, călugării au scos, la cererea lui Vodă, moaştele sfântului de la Mitropolie şi au ocolit oraşul, citind rugăciuni de tămăduire. Molima a scăzut treptat în intensitate şi Capitala a scăpat de marea năpastă.

În 1827, pentru a curma seceta năprasnică ce lovea oraşul şi împrejurimile, s-a făcut din nou procesiune cu moaştele. "Vodă, boierii şi norodul care erau după sfânt au fost martorii ploii care a ţinut trei zile, cu mici întreruperi."

Peste doar câţiva ani, în 1831, a izbucnit epidemia de holeră, iar Cuviosul Dimitrie cel Nou a fost scos din nou prin Bucureşti şi boala a încetat.

Şi în secolul trecut s-au întâmplat fapte minunate prin care sfântul a arătat purtarea lui de grijă faţă de credincioşi. "În vara anului 1941, venind necredincioşii bolşevici să arunce bombe asupra Catedralei Sfintei Patriarhii, nici una n-a căzut pe această sfântă biserică în care se află Sfintele Moaşte, ci toate în jurul ei şi, ceva mai mult, ele au căzut nu pe case, ci pe locuri virane sau pe străzi…"

Minuni continuă să se săvârşească până astăzi la racla sfântului, care revarsă asupra celor ce-i cer binecuvântarea şi ajutorul său.