Soţul şi soţia - împreună-lucrători în opera dobândirii mântuirii

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Efeseni, referindu-se la relaţiile ce trebuie să se statornicească între soţul dreptmăritor şi soţia creştină, consideră că în familie există o ierarhie clară, în sensul că "bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este" (Efeseni 5, 23). De-a lungul a două mii de ani de creştinism, acest text a fost citit şi tălmăcit în mod variat.

Un prim lucru ce merită menţionat este faptul că, în plină epocă sclavagistă şi în sânul unei mentalităţi patriarhale până în ultimele ei resorturi, creştinismul este cel care a propovăduit, fie chiar la modul ideal, egalitatea deplină a oamenilor, în calitatea lor supremă de fii şi fiice egali ai aceluiaşi Părinte Ceresc, în virtutea chipului divin care le-a fost dăruit tuturor. Acelaşi "Apostol al neamurilor" învăţa că "în Hristos" - "nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască" (Galateni 3, 28).

Pe lângă această egalitate între oamenii aparţinând diferitelor neamuri şi rase, creştinismul a propovăduit deplina egalitate între bărbat şi femeie, pe care şi-o exprimă fiecare dintre ei în funcţie de particularităţile şi specificul constituţiei sale. Aşadar, într-o vreme în care unii oameni erau vânduţi ca nişte animale, credinţa creştină ne recomanda să ne comportăm cu fiecare dintre semenii noştri, indiferent de statutul lui social, ca şi cu Hristos Însuşi, iar faţă de femeia asupra căreia, în epocă, bărbatul - părinte sau soţ - avea drept de viaţă şi de moarte - ca faţă de făptura cea mai delicată şi tandră, dăruită bărbatului de către Dumnezeu, în scopul atingerii scopului suprem al vieţii lor - mântuirea. Prin urmare, în timp ce faţă de toţi oamenii suntem solidari în virtutea originii şi a vocaţiei comune, faţă de soţ sau faţă de soţie suntem, potrivit învăţăturii de credinţă creştine, în relaţie de împreună-lucrare în opera de edificare morală, în actul dobândirii mântuirii.

Dispută între locul prim şi cel secund

Într-un mod absolut novator pentru secolul al IV-lea (însă s-a dovedit că, de fapt, pentru cele două milenii creştine), Sfântul Ioan Gură de Aur, adevărat "rapsod" al frumuseţilor familiei, vorbea despre relaţiile dintre soţi, arătând că, într-adevăr, soţul sau bărbatul ocupă, în familie, cel dintâi loc, el este capul soţiei sale, care ocupă locul secund, în cadrul relaţiei dintre ei. Însă, arată în mod excepţional Sfântul Părinte, locul al doilea este egal cu cel dintâi în demnitate şi slujire.

Întorcându-ne la relaţia dintre bărbat şi femeie, dintre soţ şi soţie, în ierarhia precizată de Sfântul Apostol Pavel, cheia dezlegării reale a semnificaţiei rolului fiecăruia în cadrul familiei creştine o constituie vieţuirea lor, trăirea Tainei unirii lor "în Hristos şi în Biserică".

Înţelegem astfel că ideea unei supremaţii în cadrul familiei, ca "nod de contraziceri" şi "prilej de poticnire" între soţi, este specifică celor care nu îşi aprofundează misterul conjugal "în Hristos", adică în lumina cuvintelor mântuitoare ale Domnului, şi nici "în Biserică", adică în sensul explicaţiilor pe care le dă "cugetul Bisericii" realităţilor vieţii prezente şi a celei viitoare.

În logica pur omenească, şi nu în baza celei revelate, relaţiile dintre soţi au aparenţa de a fi absolute doar atunci când este exclus din căminul lor Hristos, cei doi soţi trăind după propriul lor plac şi socotindu-se a fi singurii datori şi responsabili faţă de fericirea personală şi faţă de fericirea partenerului de viaţă. Doar atunci există o luptă pentru întâietate, pentru supremaţie, echivalând, în realitate, cu tendinţa egoistă şi egocentristă de a-şi impune punctul de vedere, de a-şi solicita cu insistenţă până la violenţă satisfacerea dorinţelor, poftelor şi plăcerilor personale, fie chiar şi cele mai înalte şi de natură pur spirituală.

Într-o familie credincioasă, însă, relaţia dintre cei doi soţi este fundamental spiritualizată, devenind o relaţie de relativă superioritate şi autoritate din partea bărbatului şi de relativă ascultare şi supunere din partea femeii. Soţia trebuie să se supună bărbatului ei, însă şi acesta se supune lui Hristos, astfel încât ajungem la egalitate de ascultare şi egalitate în demnitate a celor doi soţi. Sau matematic, în mod real, locul prim şi esenţial în cadrul legăturii create între ei prin Sfânta Taină a Cununiei Îl ocupă Hristos Domnul, ei situându-se pe locul al doilea şi al treilea.

Emanciparea femeii în lumea contemporană a făcut-o pe aceasta să clameze egalitatea deplină cu bărbatul. Nu vrea să se mai simtă inferioară, ca el să ocupe totdeauna primul loc în relaţia lor, iar ea să fie mereu supusă slujitoare. Alungându-L pe Dumnezeu din mijlocul lor, ei au ajuns să reconsidere relaţia lor juridic, asemenea uneia dintre stăpân şi slujitor sau chiar şi mai rău, între stăpân şi slugă. Or, femeia zilelor noastre, spre deosebire de cea din vremurile trecute, nu mai este dispusă să fie sluga nimănui, nici măcar a familiei sale, a soţului şi a copiilor ei, dacă îi mai naşte. Multă vreme s-a crezut că ea este doar un aparat de procreat, însă noua atmosferă de democratizare şi liberalizare a relaţiilor ei cu lumea a împins-o să caute întâietatea pentru ea, măcar în anumite sfere şi zone ale vieţii intime sau publice, materiale sau spirituale.

Presupusul "conflict" dintre bărbat şi femeie a pornit de la o premisă eronată, greşit interpretată, cum că femeia ar fi fost inferioară şi supusă până la servitute bărbatului ei, care, în baza unei mentalităţi patriarhale, de altă dată, ar fi moştenit prerogativele de stăpân şi cap al femeii şi al familiei, o întâietate absolută. Însă aceasta este o premisă greşită, pentru că, în fond, aşa cum femeia este chemată să se supună bărbatului ei, la fel şi acesta trebuie să fie în profundă ascultare faţă de Dumnezeu, ceea ce înseamnă că în familie nu mai vorbim despre o dispută între locul prim şi cel secund între cei doi soţi, ci despre modul în care lucrează ei, în calitate de ocupanţi ai locului al doilea şi al treilea, în relaţia în care Primul în iubire, dar şi în smerire, în dragoste, dar şi în chenoză este Hristos.

Dragostea face autoritatea bună

Aşadar, într-o familie creştină, Dumnezeu se situează pe locul întâi, celor doi soţi revenindu-le locurile următoare. Aşa cum atunci când este vorba de conducători şi conduşi, de stăpâni şi supuşi, celui dintâi îi aparţine autoritatea absolută, în timp ce supuşii sunt datori să împreună-lucreze la realizarea sarcinilor lor faţă de stăpân, la fel cei doi soţi trebuie să dovedească solidaritate şi armonie, în împlinirea vocaţiei lor şi a familiei - mântuirea. Mai mult decât atât, Însuşi Hristos, Cel care trebuie să ocupe locul întâi, întâietatea într-o familie creştină, nu a arătat despotism şi intransigenţă, ci iubire şi iertare, slujire şi preţuire. Şi, precum a făcut-o El, la fel sunt datori şi cei doi soţi, urmându-I exemplul sublim de slujire şi smerenie, să o facă.

Astfel, femeia nu trebuie să se considere inferioară bărbatului, ca şi cum acesta ar avea ultimul cuvânt şi ar fi ultima instanţă la care ea este datoare să se raporteze permanent cu supunere, ci trebuie să aibă convingerea că în măsura în care va respecta ea aceasta şi va fi un exemplu de smerenie şi ascultare, în aceeaşi măsură şi soţul ei va asculta şi se va supune lui Hristos, făcând familia lor izvor de dragoste şi binecuvântare cerească. Neascultarea soţiei faţă de soţ îşi află corespondent în nesupunerea soţului faţă de autoritatea divină şi, în acest mod, nu doar unul dintre ei - soţia - va suferi, ci întreaga familie şi însăşi legătura lor cu Dumnezeu se va modifica. Prin credinţă, relaţiile dintre ei capătă consistenţă şi împlinire, după cum ignorarea lor duce la răcirea dragostei dintre ei şi a credinţei în Dumnezeu.

În plus, precum arăta acelaşi Sfânt Ioan Gură de Aur, raportul dintre soţi este de împreună-lucrare, de ajutor şi colaborare în dificila operă de dobândire a mântuirii şi nicidecum despotism - din partea soţului - şi supunere necondiţionată din partea soţiei, ci dragoste curată şi înţelegere. Or, dragostea este cea care face autoritatea bună şi blândă, iar supunerea sau ascultarea - uşoară şi plăcută.

(*Intertitlurile aparţin redacţiei)