„Strigătul din eternitate al martirilor“

La Cluj-Napoca s-a desfăşurat, pe 4 şi 5 noiembrie, Simpozionul internaţional „Euharistie, Spovedanie, Martiriu“, în cadrul Anului omagial euharistic şi al Anului comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Înaltpreasfinţitul Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, a prezentat lucrarea „Strigătul din eternitate al martirilor“, redată în continuare.

Strigătul către Dumnezeu

Sfântul Ioan Teologul, fiind răpit cu duhul în cer, a văzut în mâna lui Hristos o carte cu şapte peceţi. După exegeţi, cartea cuprinde istoria întregului univers. Nimeni în afară de Mielul lui Dumnezeu n-a putut deschide peceţile cărţii. Când Mielul a deschis pecetea a cincea, Ioan a văzut „sub jertfelnic sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ?“ (Apocalipsa 6, 9-10).

Mielul este Cel ce S-a jertfit pentru noi şi a cărui jertfă se reactualizează la Sfânta Liturghie. La Sfânta Liturghie sunt prezente şi cetele mucenicilor din toate vremurile. Când oficiem Proscomidia, îi pomenim pe mucenici. Printre ei sunt prezenţi Sfinţii Martiri Brâncoveni.

Biserica Ortodoxă Română a dedicat anul 2014 Sfintei Euharistii şi Sfinţilor Martiri Brâncoveni. În Sfânta Euharistie „se jertfeşte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii“ („Liturghier“, EIBMBOR, Bucureşti, 2012, p. 149), iar din cele nouă cete prezente la jertfa cea nesângeroasă fac parte şi „Constantin Brâncoveanu cu fiii săi şi toţi sfinţii mucenici“ (ibidem, p. 121). În mod special, împlinindu-se 300 de ani de la martiriul lor, li se acordă o cinstire aparte în acest an.

Jertfa Euharistică nu este numai o închipuire a jertfei Domnului, pentru că, la Liturghie, nu vedem doar o pâine înjunghiată, „ci pe Însuşi Mielul lui Dumnezeu, Cel ce, prin înjunghierea Sa, ridică păcatele lumii“ (Nicolae Cabasila, „Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi despre Viaţa în Hristos“, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1989, p. 78). În clipa sfinţirii, se săvârşeşte jertfa, aşa că nu este doar o închipuire sau un simbol al jertfei Domnului, ci o jertfă adevărată. Ceea ce se jertfeşte nu e pâinea, „ci Însuşi Trupul lui Hristos“, iar jertfa „Mielului lui Dumnezeu e una singură, adică cea adusă o dată pe cruce“ (ibidem, p. 79).

După ce jertfa s-a săvârşit, ne rugăm Însuşi Mielului Celui jertfit ca darurile primite, pregătite încă la proscomidie, să-şi facă efectul asupra celor pe care i-am pomenit. Celor adormiţi să le dea odihnă dimpreună cu sfinţii, iar pe cei vii să-i facă părtaşi ospăţului Euharistic şi să le dăruiască cele de trebuinţă.

În ce-i priveşte pe sfinţi, începând cu Maica Domnului, pentru ei se aduce această „slujbă cuvântătoare“ ca mulţumire lui Dumnezeu şi ca aceştia să ne ajute cu rugăciunile lor. Între sfinţii mucenici se găsesc şi Martirii Brâncoveni pe care-i comemorăm.

Conform descoperirii Sfântului Ioan Teologul, sufletele lor se află sub jertfelnicul cel din cer. Mai mult, ei conversează cu Dumnezeu. Pentru jertfa lor şi a altor mucenici, Dumnezeu ne priveşte cu drag. Care este dialogul Sfântului Constantin Brâncoveanu cu Dumnezeu, ne putem doar imagina.

În pragul muceniciei, însă, cuvântul de îmbărbătare pe care l-a adresat fiilor săi, l-au păstrat cronicarii. Iată cum redă „Cronica Bălăcenilor“ acest cuvânt: „Fiii mei, fiii mei! Iată, toate avuţiile şi orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încă sufletele; Staţi tari, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă la moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte au răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară au murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa pravoslavnică pentru viaţa şi lumea acesta! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărţi de Hristos; că nu sunt vrednice muncile şi nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma, dară o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre“ („Sfinţii români şi apărători ai legii strămoşeşti“, EIBMBOR, Bucureşti, 1987 p. 635).

Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu rămâne „cea mai cutremurătoare personalitate a trecutului nostru zbuciumat“ (Ioan Alexandru, „Iubirea de Patrie“, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 85). După referatul Scripturii, el se roagă lui Dumnezeu pentru noi, cei care n-avem tăria lui de caracter şi nu suntem în stare să-L mărturisim pe Hristos Dumnezeu ca şi el. Dar, în acelaşi timp rămâne pentru noi şi modelul absolut „de jertfă de sine, care stăruie cât vor fi veacurile ca îndreptar moral al poporului nostru, o pildă uriaşă de neatârnare şi libertate, de stăpânire de sine, fără frică în faţa morţii“ (ibidem, p. 86).

Când ne pregătim pentru Sfânta Liturghie şi oficiem Proscomidia, a cincea miridă pe care o aşezăm în stânga Sfântului Agneţ este întru cinstea şi pomenirea „Sfântului întâi Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, a Sfinţilor Mari Mucenici Gheorghe, purtătorul de biruinţă, Dimitrie Izvorâtorul de Mir, Teodor Tiron, Teodor Stratilat, Mina şi Ioan cel Nou, a Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah, Ioan Valahul şi Oprea, Constantin Brâncoveanu cu fiii săi şi a tuturor sfinţilor mucenici... „ („Liturghier“, EIBMBOR, Bucureşti, 2012, p. 121).

Sfânta Liturghie este reactualizarea Jertfei mântuitoare de pe Golgota, iar, după sfinţirea darurilor, Îl avem de faţă „pe Însuşi Mielul cel jertfit; deci luându-L de aici înainte, ca pe un mijlocitor şi având cu sine pe Mângâietorul, dăm glas cererilor noastre către Dumnezeu de o mai bună şi o mai sigură nădejde. Ne rugăm ca darurile primite să-şi facă efectul asupra celor pe care i-am pomenit la Proscomidie“ (Nicolae Cabasila, op. cit, p. 80). 

L-am pomenit şi pe Sfântul Constantin Brâncoveanu şi pe fiii săi, pe care-i avem rugători către Dumnezeu. Sfinţii s-au unit cu Hristos şi s-au sfinţit printr-Însul, găsindu-se în jurul slavei dumnezeieşti şi putând să ne ajute prin rugăciunile lor. „Aducând miride întru cinstea şi pomenirea lor, aceasta vine în folosul sau sprijinul nostru, ca şi pomenirile din rugăciunile ce se fac la icoanele lor“ (Pr. Prof. Petre Vintilescu, „Liturghierul explicat“, EIBMBOR, Bucureşti, 1972, p. 125).

Sigur că în locul central al Proscomidiei este Sfântul Agneţ, care, la sfinţire, devine Trupul Domnului, şi toată aducerea darurilor se săvârşeşte întru pomenirea Domnului Hristos şi vesteşte moartea Lui. Dar „ceea ce continuă a se face prin proscomidirea de miride pentru pomenirea sfinţilor şi a credincioşilor vii şi răposaţi îşi găseşte temeiul tot în faptul amintirii morţii Domnului, care a fost pentru noi pricinuitoarea tuturor bunătăţilor. În consecinţă, aceste pomeniri au caracterul, pe de o parte, al unor acte sau manifestări de mulţumire sau recunoştinţă faţă de Dumnezeu, iar, pe de altă parte, de cerere şi rugăciune“ (ibidem.).

În mulţimea nenumărată de sfinţi care participă la Liturghie sunt prezenţi şi sfinţii martiri Brâncoveni. Ei strigă către Dumnezeu. Ei se roagă pentru noi, urmaşii lor. Ei îi prezintă bunului Dumnezeu toate necazurile cu care este încercat acest popor. Ei Îl iubesc pe Hristos, pentru care şi-au dat viaţa şi îi iubesc implicit şi pe semenii lor. Iubirea desăvârşită pe care o au realizează unirea şi asemănarea deplină cu Hristos. „Această iubire“, spune Mitropolitul Nicolae Mladin, „s-a arătat în mucenici mai tare decât moartea, şi în ceilalţi sfinţi mai tare decât toate ispitele şi greutăţile vieţii. Ea e cu adevărat iubirea din tot sufletul, din tot cugetul, din toată inima, din toate puterile. Ea transformă întreaga fiinţă într-o flacără pură a iubirii“ († Nicolae Mladin, „Studii de Teologie Morală“, Sibiu, 1969, p. 325).

Sfinţii au ajuns la această măsură, făcând parte din Biserică. Despărţit de Biserică, omul nu poate ajunge sfânt. Sfântul „are o înflăcărată dragoste faţă de Biserica întreagă şi o dezinteresată şi devotată slujire a ei, pe de altă parte, o dragoste efectivă faţă de aproapele şi de orice creatură. Printr-un aspect al iubirii, el îmbrăţişează Biserica, întrucât ea este întregul „trup“, din care face şi el parte; prin celălalt aspect al ei, el îmbrăţişează pe fiecare credincios, întrucât este împreună cu el membru al Bisericii, şi pe fiecare om, pe fiecare creatură, întrucât e făptura lui Dumnezeu şi poartă pecetea chipului Lui“ (ibidem, p. 327).

La Liturghie în jurul lui Hristos sunt prezenţi Sfinţii şi întreaga creştinătate. Este prezentă Biserica triumfătoare şi Biserica luptătoare. Sfinţii se roagă pentru noi, cei ce suntem încă pe cale. Şi în mod concret, cum anul acesta este dedicat Sfintei Liturghii şi Sfinţilor Martiri Brâncoveni, mucenicii Brâncoveni se roagă pentru noi. „Liturghia ortodoxă“, spune Părintele Ioan Bria, „are un profund caracter mistagogic şi eclezial, Liturghia nu este un simplu cadru emoţional şi estetic, şi nici numai aspectul ceremonial culminant al Euharistiei, ci este marea restituire şi reprezentare simbolică a icoanei mântuirii. Ea însăşi pregăteşte şi afirmă ceea ce se produce în Euharistie, ca o expresie cultică a conţinutului dogmei. Liturghia este însăşi Biserica în actul ei de mulţumire comună“ (Pr. Prof. Dr. Ion Bria, „Dicţionar de Teologie Ortodoxă“, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 242).

Faptul că la Liturghie este prezentă atât Biserica triumfătoare, cât şi cea luptătoare, l-a demonstrat minunat Dumnezeu. Într-o iarnă grea, sâmbăta, când un preot din Grecia avea planificată Sfânta Liturghie, s-a apucat foarte greu de liturghisit. Era numai el şi cântăreţul. Marea i-a fost mirarea când, peste puţin timp, „a văzut că au ajuns în biserică episcopi, preoţi, monahi, monahii şi mulţi credincioşi. Cei mai mulţi şi-au luat locurile în strănile din dreapta şi din stânga şi au început să cânte dumnezeieşte, încât a uitat şi de frig şi de singurătate şi au devenit toţi ca o flacără... În sfârşit, a deschis sfintele uşi..., şi n-a mai văzut pe nimeni“ (Ştefan Anagnostopoulus, „Explicarea Dumnezeieştii Liturghii“, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 134). Fusese prezentă Biserica triumfătoare. Ştim că sfinţii se roagă la Liturghie pentru noi, că Martirii Brâncoveni strigă către Dumnezeu pentru noi.

Strigătul către noi

Martirii Brâncoveni, însă, după ce-i prezintă lui Dumnezeu necazurile noastre, ne comunică voia lui Dumnezeu în ce ne priveşte pe noi. Şi nu numai voia lui Dumnezeu, ci şi îndemnul lor, care au trăit după voia lui Dumnezeu.

Ei au pus în practică întru totul Cuvântul lui Hristos, pe care Domnul ne invită şi pe noi să-l împlinim: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri“ (Matei 10, 32-33).

Ei, chiar dacă şi-au riscat viaţa, nu L-au trădat pe Hristos. Era conştient Brâncoveanu de valorile ce le au alte ţări, căci era un european cultivat, dar Ortodoxia părinţilor săi le întrecea pe toate. Ni-l închipuim spunându-ne: „Rămâne Patria, rămân părinţii, viitorul este al Patriei, al celor ce au fii şi părinţi, al celor care vieţuiesc prezentul, trăind sau murind, că şi cei morţi sunt temelia unei Patrii, şi cei care nu mai sunt rămân, depun mărturie pentru Patrie, pentru acest pământ a cărui râvnă şi destinaţie este transfigurarea, iluminarea şi spiritualizarea, chiar de s-ar cutremura munţii şi s-ar muta în inima mării“ (Ioan Alexandru, op. cit., p. 65).

Nu-i era uşor, chiar dacă viaţa din palatele de pe Dâmboviţa şi din Târgovişte era îmbelşugată, primejdia pândea la tot pasul. Dar rămâne neţărmurită încredere în Dumnezeu. Relatează Nicolae Iorga că „viaţa ce se ducea în aceste ziduri era o viaţă tragică, dacă se gândeşte cineva la greutăţile de cârmuire şi de plată la «amestecăturile» tăinuite cu creştinii nemţi sau ruşi la duşmăniile de familie pentru casa domnească, şi, mai ales, la nesiguranţa zilei de mâine, în care putea să cadă din cer mazilirea şi moartea. Dar se credea în Dumnezeu şi, fără a sta cu mâinile încrucişate, I se lăsa grija aceasta mai mult Lui, Celui Atotştiutor şi Atotputernic“ (N. Iorga „Evocări Istorice“, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 230). Şi tainic ne-ar zice Brâncoveanu: „mie mi-a fost greu, dar mi-am pus nădejdea în Dumnezeu, voi de ce n-o faceţi?“.

N-o facem pentru că nu ne putem urca la înălţimea lui. El a fost unic. Şi nu numai pentru români, ci pentru întreaga creştinătate. Pe bună dreptate, Nicolae Steinhardt scrie că: „Brâncoveanu este cea mai shakespeariană dramă din câte au fost vreodată în lumea toată. E un caz unic pe plan mondial, de nu - aş zice - pe plan cosmic. E de necrezut. Trecerea aceasta a unui mundan (în toată puterea termenului) la sublimul şi eroismul cel mai fantastic uluieşte şi ameţeşte. Vă desfid să-i găsiţi perechea; nici în rândurile martirilor din primele veacuri. Nici nu ne dăm seama cine este, ce înseamnă pentru noi, la ce nivel se ridică“ (Nicolae Steinhardt, „365 Întrebări Incomode“, Editura revistei Literatorul, Bucureşti, 1992, p. 11).

Ne ridicăm dacă îi ascultăm îndemnul şi-i urmăm credinţa. Credinţă care l-a determinat să moară ca un sfânt. Pentru că zice acelaşi autor: „Domnitorul muntean după o viaţă, desigur, mundană şi nu lipsită de compromisuri cu imperativele realităţii, cu necesităţile intricaţiilor diplomatice ale momentului, a îndurat cu vitejie grele chinuri fizice şi morale pentru a nu se turci, adică a nu-şi «pierde faţa», ceea ce înseamnă a nu-şi pierde personalitatea, sufletul şi omenia; a murit ca un sfânt“ (N. Steinhardt, „Între viaţă şi cărţi“, Polirom, 2010, p. 188).

Moartea lui mărturisitoare este o mustrare pentru noi care, duşi de iureşul valului globalizant, ne putem pierde personalitatea, sufletul şi omenia. De personalitatea noastră e legată intrinsec ortodoxia pe care, dacă o pierdem, suntem înghiţiţi de valul vremelniciei. Când suntem puşi în situaţia de a ne pierde spiritualitatea, „sub nici un cuvânt, când e la adicătelea, nu se admite turcirea. Pilda lui Brâncoveanu este de fapt o stea fixă a vicisitudinilor vieţii“ (ibidem, p. 281).

Grija Sfântului Constantin Brâncoveanu a fost „de a sprijini Ortodoxia, care se găsea atunci în grea situaţie: pe de o parte oprimată de Imperiul Otoman, a cărui stăpânire se întinsese peste cea mai mare parte a lumii ortodoxe din Orientul Apropiat şi Balcani, iar, pe de altă parte, suferind asaltul unui prozelitism agresiv, declanşat de emisarii Romei papale şi, în mică măsură, chiar de unii reprezentanţi ai protestantismului“ (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, „Constantin Brâncoveanu - sprijinitor al Ortodoxiei“, în „Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, Mărturisitor Jertfelnic şi ctitor darnic“, Editura Cuvântul Vieţii, Bucureşti, 2014, p. 277). Nici astăzi Ortodoxia nu se găseşte într-o situaţie mai bună. După modelul lui, sprijinim noi misiunea Bisericii Ortodoxe?

Sfântul Constantin avea conştiinţa că aparţine Bisericii Ortodoxe Universale şi, de aceea, „pe lângă jertfele făcute pentru marile ctitorii din ţară: Mănăstirile Hurez, Brâncoveni, Mamul şi atâtea altele, a găsit mijloace pentru a fi ajutate îndestulător toate Patriarhiile orientale, Ierusalimul fiind cel preferat; apoi Republica Monahală Athos, mănăstirile şi bisericile creştine din Turcia, Serbia, Bulgaria şi Grecia; şi să nu uităm pe acelea din Ardealul nostru, atât de încercat din punct de vedere religios. Pretutindeni au curs din belşug darurile sale, care erau, în acelaşi timp, şi ale naţiei româneşti întregi“ (Prof. Dr. Toma. G. Bulat, „Daniile lui Constantin Brâncoveanu către Orientul Ortodox“, în „Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, Mărturisitor Jertfelnic şi ctitor darnic“, p. 321). Mai are naţiunea astăzi conştiinţa apartenenţei la Ortodoxie şi convingerea că trebuie să o apere?

Pe lângă faptul că Sfântul Constantin Brâncoveanu avea o credinţă puternică şi o conştiinţă trează că aparţine Bisericii Ortodoxe, era şi un filantrop. De aceea avea o preocupare faţă de aşezămintele sociale. „Constantin Brâncoveanu împărţea, spre exemplu, daruri şi haine în Joia Mare săracilor după obiceiu. La fel făcea şi Mitropolitul ţării Antim Ivireanul, care, în Testamentul său din 1716, pomeneşte de rânduiala milelor ce s-au hotărât să se facă pe an la săraci şi la lipsiţi din venitul casei. Cu mult timp înainte, se construise deja o bună tradiţie în organizarea asistenţei sociale prin grija Bisericii sau al domnitorilor“ („Personalitatea lui Constantin Brâncoveanu şi activităţile caritative“, în „Sfântul Constantin Brâncoveanu, ocrotitorul Episcopiei Slatinei şi Romanaţilor“, Slatina, 2014, p. 557).

Modul lui de a proceda este o mustrare la adresa multora dintre contemporanii noştri care, bogaţi fiind, milionari chiar, n-au preocupări filantropice. Este limpede că societatea postmodernă este tot mai egoistă şi mercantilă. Unii, puţini la număr, au prea mult, iar majoritatea oamenilor se confruntă cu lipsuri şi greutăţi.

Poate că unii vor auzi strigătul tainic al Mucenicului Constantin Brâncoveanu şi vor încerca să-i urmeze exemplul. Această urmare s-ar concretiza într-o credinţă tare, dragoste faţă de Biserică, dragoste faţă de neam şi, mai ales, grijă faţă de cei necăjiţi.

Toate aceste cugetări ni le provoacă anul jubiliar 2014, când se împlinesc trei secole de la martiriul Brâncovenilor, bun prilej, nu numai pentru a-i admira, ci şi pentru a le urma pilda. Şi, ştiind că suntem slabi, ne adresăm sfinţilor mucenici: Martirilor Brâncoveni, rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu să ne ridice din viaţa duhovnicească mediocră pe care o ducem!