Summitul NATO, cel mai important eveniment organizat vreodată în România

Programat a se desfăşura la Bucureşti, în perioada 2-4 aprilie 2008, reuniunea la nivel înalt a NATO este deosebit de importantă, pe de o parte prin prisma agendei cu subiecte deosebit de sensibile, iar pe de altă parte pentru tensiunile acumulate în spaţiul euro-atlantic şi în cadrul relaţiei cu diferiţi parteneri pe dosare sensibile, ce privesc misiunile Alianţei, dar şi arhitectura de securitate europeană în ansamblu.

Subiectele de interes fac referire la decizia retragerii Federaţiei Ruse din Tratatul Forţelor Convenţionale din Europa, opţiune cu impact asupra relaţiilor NATO-Rusia, scutul american antirachetă, situaţia din Balcanii de Vest, incertitudinea din provincia Kosovo după şi-a declarat unilateral independenţa la 17 februarie 2008, poziţia viitoare a NATO faţă de Ucraina şi Georgia sau de misiunea ISAF, considerată în continuare „cea mai importantă misiune, prioritatea numărul unu“ a NATO, conform secretarului general al Alianţei Nord-Atlantice.

Decizia organizării de către România a summitului NATO din 2008 a fost anunţată la reuniunea miniştrilor de externe ai organizaţiei, desfăşurată la 26-27 aprilie 2007, la Oslo. Secretarul general al organizaţiei, Jaap de Hoop Schaeffer, a făcut publică decizia într-o conferinţă de presă organizată la finalul reuniunii informale a miniştrilor de externe: „Decizia membrilor Alianţei este finală. Sunt bucuros şi mulţumit că autorităţile române sunt hotărâte să asigure găzduirea summitului din primăvara lui 2008“, a spus secretarul general al NATO.

Un subiect de maxim interes în cadrul reuniunii la nivel înalt de la Bucureşti va fi scutul antirachetă, deoarece acest dosar priveşte securitatea europeană, influenţează în mod direct relaţiile NATO-Rusia şi este necesar să protejeze toate statele membre.

Principiul „securităţii indivizibile“ a fost reiterat de secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, făcând referire la problematica scutului antirachetă, punctând următoarele: „Nu putem şi nu vom permite ca unele părţi ale teritoriului organizaţiei sau unele populaţii să fie mai puţin protejate decât altele. A doua noţiune este cea pe care deja am mai menţionat-o, cea a solidarităţii. Formula celor trei muşchetari - unul pentru toţi şi toţi pentru unul - trebuie să rămână compasul nostru strategic, aşa cum a fost dintotdeauna“.

Acestor teme li se vor adăuga şi chestiunea privind securitatea energetică, relaţia de parteneriat NATO-UE, dar şi procesul continuu de transformare al Alianţei, îndeosebi în ce priveşte capacităţile tehnologice militare, astfel încât cooperarea între statele membre în cadrul misiunilor curente ale organizaţiei să se desfăşoare cu succes.

Summitul NATO de la Bucureşti reprezintă nu doar un eveniment extraordinar de important pentru istoria modernă a României, dar în primul rând recunoaşterea eforturilor deosebite depuse de statul român de la momentul aderării şi până în prezent în cadrul structurilor instituţionale ale organizaţiei, însă mai ales în cadrul misiunilor Alianţei Nord-Atlantice din Afganistan şi Balcani. (George Aniculoaie)

▲ NATO, 59 de ani de istorie

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord sau NATO este o alianţă politico-militară. A apărut pe scena mondială în anul 1949 şi a ajuns la un număr de 26 de state membre. Rolul ei este de a coordona securitatea şi apărarea statelor membre. Cele mai importante misiuni ale NATO sunt cele din Kosovo şi Afganistan.

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO în engleză, OTAN în franceză) este o alianţă politico-militară stabilită prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat în Washington pe 4 aprilie 1949.

La ora actuală, NATO este compusă din 26 de ţări: Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda, Canada, Marea Britanie, Grecia, Turcia, Germania, Spania, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, Portugalia, Statele Unite, Italia, Norvegia, Islanda, Danemarca, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia.

Scopul esenţial al NATO este acela de a asigura libertatea şi securitatea membrilor săi prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic şi cu principiile Cartei Naţiunilor Unite.

Conform Manualului NATO, alianţa are următoarele misiuni fundamentale: furnizează o bază de securitate în Europa, prin dezvoltarea instituţiilor democratice şi soluţionarea în mod paşnic a eventualelor divergenţe; urmăreşte ca nici un stat să nu recurgă la intimidare sau represalii împotriva altei ţări europene sau să-şi impună hegemonia; conform articolului 4 din Tratat, funcţionează ca un „forum transatlantic“ de consultare în situaţiile de risc ale securităţii membrilor, dar şi asupra oricărei probleme de interes vital pentru aceştia; oferă mijloace de descurajare şi apărare împotriva oricărei ameninţări care ar viza un stat membru NATO. Asigură echilibrul strategic în Europa.

Începuturile NATO

Primul pas a fost semnarea Cărţii Naţiunilor Unite la San Francisco, în 1945, urmată, în 1948, de semnarea la Bruxelles a Tratatului asupra colaborării economice, sociale, culturale şi privind autoapărarea colectivă, de către miniştrii de Externe din Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie.

NATO ia fiinţă abia în 1949 la Washington prin semnarea Tratatului Nord-Atlantic de către Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie şi Statele Unite, ţările fondatoare.

Ţărilor fondatoare li se alătură Grecia şi Turcia în anul 1952. NATO îşi deschide sediul provizoriu la Palais de Chaillot, Paris, unde, în 1952, se desfăşoară prima şedinţă permanentă a Consiliului Nord-Atlantic. Următoarea care devine membră este Republica Federală a Germaniei (1955).

Franţa s-a retras din comanda militară a NATO în 1966, dar a revenit în 1992. Decizia lui Charles de Gaulle din 1966 a avut la bază dorinţa de dezvoltare a propriului program de descurajare nucleară. Ca urmare, centrul NATO s-a mutat din Paris, Franţa, la Bruxelles, Belgia, la 16 octombrie 1967. Spania a devenit membru abia în 1982.

Ţările foste membre ale Pactului de la Varşovia devin membre NATO

URSS şi statele aliate ei au format Pactul de la Varşovia în 1955 pentru a contrabalansa NATO. Ambele organizaţii au fost forţe oponente în Războiul Rece. După căderea Cortinei de Fier în 1989, Pactul de la Varşovia s-a dezintegrat.

Abia la zece ani de la căderea comunismului, în 1999, trei foste ţări comuniste, Ungaria, Republica Cehă şi Polonia, s-au alăturat NATO. Iar la întâlnirea de la Praga din 21-22 noiembrie 2002 şapte ţări au fost invitate să înceapă negocierile de aderare cu alianţa: Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia, Bulgaria şi România şi s-au alăturat NATO în 2004. Albaniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei li s-a comunicat că nu îndeplinesc criteriile economice, politice şi militare şi că vor trebui să aştepte. Croaţia a făcut o cerere abia în 2002 şi este la începutul procesului de aderare.

În curs de derulare este şi un program de cooperare specială în contextul Dialogului Mediteranean NATO, cu şapte state mediteraneene ne-membre ale NATO (Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Mauritania, Maroc şi Tunisia). Scopul Dialogului Mediteranean este creşterea securităţii şi stabilităţii în regiunea mediteraneană. Securitatea şi stabilitatea din această zonă este legată de securitatea din Europa.

De-a lungul istoriei, NATO a avut 11 secretari generali. În prezent, secretarul general al NATO este Jaap de Hoop Scheffer, olandez, care activează în această funcţie din 2004.

Misiuni NATO

NATO a avut primul angajament militar în Războiul din Kosovo, unde a pornit o campanie de 11 săptămâni împotriva statului Serbia şi Montenegru începând cu 24 martie şi terminând cu 11 iunie, 1999.

La 13 septembrie 2001 NATO a invocat, pentru prima dată în istoria sa, un articol din carta sa potrivit căruia orice atac asupra unui stat-membru este considerat un atac împotriva întregii alianţe. Astfel, SUA dă un răspuns la atacul terorist de la 11 septembrie 2001, atacând Afganistanul.

În august 2003, NATO a fost de acord să preia comanda Forţei Internaţionale de Asistenţă pentru Securitate (ISAF) în Afganistan. Decizia a venit după cererea Germaniei şi Olandei, cele două naţiuni care conduceau ISAF la momentul înţelegerii. Ea a fost aprobată unanim de către toţi cei 19 ambasadori ai NATO. A fost prima oară în istoria organizaţiei când a avut loc o misiune în afara zonei atlantice.