Sunt îndreptăţite ambiţiile profesionale?

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Părintele său ceresc. Dintotdeauna a păstrat în adâncul sufletului său dorinţa de frumos, bine, înalt, ideal. Chiar şi după căderea în păcatul strămoşesc care l-a îndepărtat de Creatorul său, fiinţa umană păstrează în adâncul sufletului ei reminiscenţa stării fericite iniţiale şi, totodată, nostalgia paradisului pierdut.

Înclinaţia spre ceea ce este superior, spre ceea ce este mai bun, mai frumos, mai înalt, ba chiar şi mai mult, stă în firea sa. Iar o întrebare, care se pune adesea, este: în ce măsură credinţa şi trăirea creştină, şi în mod deosebit cea ortodoxă sau răsăriteană, acceptă şi îngăduie aceste manifestări ale omului? Sunt ele contrare spiritului Evangheliei şi, deci, păcate ce trebuie aspru condamnate şi de care omul este dator să se lepede şi să se păzească?

Un prim aspect, ce se cuvine subliniat, îl constituie faptul că dorinţa aceasta spre ceea ce este mai înalt este definitorie fiinţei umane. Însuşi Sfântul Apostol Pavel, "Apostolul neamurilor", compară viaţa creştină cu o călătorie şi cu o întrecere, cu o alergare în stadion, iar pe nevoitorul creştin, cu un luptător şi un atlet, ce luptă nu pentru dobândirea unor bunuri trecătoare, ci unele veşnice - cununa cea nevestejită a mântuirii. Creştinii tuturor veacurilor, însetaţi de mântuire şi desăvârşire, ştiu că viaţa veşnică se dobândeşte prin aspre nevoinţe, că nu poate exista victorie fără luptă, contemplaţie fără nevoinţă, mântuire fără încercare. Sfinţii de mai târziu l-au socotit pe om o fiinţă aflată într-o permanentă epectază, într-o mişcare spre desăvârşire, într-un urcuş neîncetat.

Acestea fac parte din însăşi constituţia umană şi fie că le înţelegem, le primim şi întru ele ne nevoim, fie că le evităm şi ne eschivăm, mai devreme sau mai târziu, toţi vom face cunoştinţă cu acestea, dacă nu sub forma pozitivă a bucuriilor, măcar sub chipul încercărilor şi al necazurilor.

Creştinismul nu condamnă bogăţia

Ajunşi în acest punct al abordării noastre, trebuie să mai facem o distincţie şi să mai introducem o nuanţă. Dorinţele şi nevoile noastre, odată ce suntem alcătuiţi din trup şi suflet, sunt şi ele îndoite: nevoi sau trebuinţe fireşti, naturale, materiale şi ambiţii sau dorinţe spirituale.

În privinţa celor materiale, lucrurile sunt clare. Creştinismul nu condamnă bogăţia, dar avertizează asupra modului în care aceasta trebuie folosită. La fel, nici sărăcia nu constituie prin sine o virtute, care ar conduce direct şi drept în rai. Atât una, cât şi cealaltă au un numitor comun: mântuirea sufletului. Din acest motiv, Sfinţii Părinţi ai spiritualităţii noastre recomandau să facem "filosofia bogăţiei sau a sărăciei", adică să descoperim în ce fel ne poate apropia fiecare dintre ele de Dumnezeu şi care sunt cauzele pentru care ne îndepărtează de El, aruncându-ne una în trufie, lăcomie şi rapacitate, iar cealaltă în nemulţumire, judecare şi clevetire.

Atunci când bogăţia devine izvor de bunătate şi milostenie, ea îl conduce pe posesorul ei spre răsplata veşnică; dimpotrivă, când este folosită cu egoism şi lipsă de compasiune faţă de semenii aflaţi în lipsuri materiale şi morale, ea conduce spre osânda veşnică. La fel, sărăcia materială poate deveni izvor al bogăţiei spirituale, când, însă, ea conduce la sărăcie şi micime spirituală, prin judecarea celorlalţi, prin clevetire şi osândire, efectele ei sunt nefaste spiritual.

Ispita luciferică a mândriei şi exemplul pământului

Creştinul, cel care încearcă să îşi împroprieze cuvintele mântuitoare ale credinţei, să îşi conformeze viaţa Evangheliei iubirii, trebuie să caute însă totdeauna, printre bogăţiile sau lipsurile lumii prezente, să descopere şi să cultive, încă din viaţa prezentă, comorile lumii viitoare, bogăţiile nepieritoare, valorile sufletului. Iar din acest punct de vedere, constatăm că, de multe ori, omul trăieşte într-o gravă ignorare de sine, nepunând în valoare şi lucrare darurile cu care Dumnezeu l-a înzestrat prin naşterea sa creştină, adică prin Botez şi Mirungere. Acelaşi Sfânt Apostol Pavel ne enumeră toate aceste daruri pe care le-am primit în mod absolut gratuit: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Gal. 5, 22-23). Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul, marele filosof creştin, ne spune că fiecare suntem proprii distribuitori ai harului, în sensul că fiecare cultivăm într-un mod aparte harismele acestea primite de la Dumnezeu. Nu există om care să nu fie "dăruit", căruia să îi lipsească orice calitate sau virtute, însă există o mulţime de semeni care încă nu şi-au descoperit calităţile şi capacităţile şi, în consecinţă, nu le pun în lucrare, uzurpând darurile divine, făcându-se insensibili la lucrarea minunată din adâncul sufletului lor şi, în acest mod, refuzând, cel mai adesea inconştient, să se facă împreună-lucrători, colaboratori cu Dumnezeu şi cu harul Său.

Cei care le descoperă şi le fructifică trebuie şi ei, la rândul lor, să se păzească de ispita luciferică a mândriei, de trufia demonică. Cu cât au mai multe calităţi, cu cât au primit mai multe daruri, cu atât mai mult se cuvine să descopere şi să conştientizeze izvorul divin al acestora, la care s-a adăugat efortul sau osteneala personală. Scopul general al lor îl constituie preamărirea Dăruitorului, folosul general şi mântuirea personală. Doar acel dar şi acea calitate este bineplăcută lui Dumnezeu, în care posesorul ei dă mărturie prin punerea ei în lucrare despre dragostea, bunătatea şi generozitatea lui Dumnezeu; prin care foloseşte semenilor, conducându-i prin exemplul bun al colaborării cu harul dumnezeiesc, de la păcat la virtute, de la întuneric şi neştiinţă la lumină şi cunoaştere; dobândindu-şi, în acest mod, mântuirea personală.

Oricât de multe şi de înalte calităţi am avea, se cuvine ca pe toate să le împodobim cu frumosul veşmânt al smeritei cugetări, virtute despre care Sfinţii noştri Părinţi mărturisesc că nu poate fi umilită de diavoli. Ce frumos este să descoperim o persoană de Dumnezeu dăruită cu multe calităţi sau daruri, iar peste toate acestea, să fie împodobită cu smerenie sau umilinţă! Chiar şi cuvântul acesta - "umilinţă" - a intrat în limba română prin filiera latină, de la cuvântul "humus" care înseamnă pământ. Denumirea virtuţii umilinţei sau a smereniei ne duce cu gândul la pământul care este casă şi gazdă bună a noastră, a oamenilor. Noi toţi îl călcăm în picioare necontenit; prin lăcomia noastră îi periclităm existenţa, însă el, păstrând în sine raţiunile pe care Creatorul i le-a dat prin creaţie, ne ţine pe toţi, ne ocroteşte, iar la vreme potrivită ne dă hrană. Ce frumos este, aşadar, să descoperim o persoană virtuoasă, cu multe calităţi, dar care nu încearcă să şi le scoată ostentativ în evidenţă! Parcă noi, cei ce le vedem, suntem tentaţi să le dăm o valoare şi mai mare, să le punem într-o lumină şi într-un contur duhovnicesc şi mai mare. Şi, dimpotrivă, cât este de dizgraţios şi revoltător să vedem cum unele persoane, având calităţi reale sau doar închipuite, încearcă să epateze prin ele, arătând trufie, în propria viaţă, iar faţă de noi, superioritate, mândrie, desconsiderare şi dispreţuire.

Am făcut ceea ce eram datori să facem

Chiar şi atunci când observăm că faptele noastre au schimbat vieţi, au adus lumină şi speranţă, acolo unde era întuneric, se cuvine cu delicateţe duhovnicească şi bun-simţ spiritual să spunem şi noi, asemenea Sfântului Apostol Pavel, că suntem slugi nevrednice şi păcătoase şi că nu am făcut nimic altceva decât ceea ce eram datori să facem. A lucra binele, a propovădui adevărul, a săvârşi virtuţile, a lepăda păcatele, spre folosul altora şi spre mântuirea personală nu constituie fapte extraordinare, ci fapte obişnuite ce trebuie să caracterizeze viaţa adevăratului creştin.

Aşadar, atunci când calităţile pe care le avem sunt înţelese ca daruri ale lui Dumnezeu şi sunt primite cu recunoştinţă faţă de El; atunci când acestea edifică moral pe semenii noştri, conducând spre dobândirea comorii supreme - mântuirea sufletului - acestea sunt adevărate binecuvântări pentru lume şi pentru om, iar cel ce se osteneşte întru dobândirea lor îşi împlineşte în mod autentic vocaţia sa - aceea de a deveni prin osteneală şi nevoinţă ceea ce Dumnezeu este prin fiinţă - sfânt şi desăvârşit.

* Intertitlurile aparţin redacţiei