Taina Euharistică, lucrare şi prezenţă mântuitoare în lume

Săvârşirea Sfintei Euharistii, a lucrării mântuitoare adună şi constituie Biserica, ca Trup al lui Hristos, ca viaţă veşnică, încă de pe pământ şi reprezintă taina comuniunii cu Dumnezeu. În redescoperirea şi retrăirea imperativului soteriologic, prin Taina Euharistică înţelegem că Hristos dăruieşte lumii Trupul Său divino-uman. Dacă prin mâncare neamul omenesc s-a făcut părtaş morţii, în acelaşi chip, adică tot prin mâncare, ne face părtaşi vieţii, comuniunii personale cu Părintele ceresc.

Taina aceasta, prin care Dumnezeu mântuieşte pe om, se împlineşte, după porunca Domnului, în Dumnezeiasca Euharistie, înţelegând prin aceasta Frângerea Dumnezeieştii Pâini, adică a Trupului Domnului. În încredinţarea puterii cuvântului lui Dumnezeu, a prezenţei şi lucrării Sale, începând cu Sfinţii Apostoli şi până astăzi, creştinii, înţelegând prin aceştia Adunarea Bisericii, săvârşesc Frângerea Dumnezeieştii Pâini, mâncând pe Cel ce, după poruncă (Ioan 6, 51-54), se face viaţa veşnică, prin El trăind (Ioan 6, 57) pururea.

Sfânta Liturghie este centrul vieţii bisericeşti, este Taina cea Mare a Bisericii prin care Întruparea Fiului lui Dumnezeu se actualizează, istoric, cu fiecare generaţie, făcând părtaşi firii dumnezeieşti firea umană prezentă în fiecare om. Slujirea Dumnezeieştii Euharistii se descoperă ca un imperativ al salvării, dar şi al înveşnicirii omului, prin har, prin împărtăşirea energiilor necreate, ce izvorăsc din Fiinţa lui Dumnezeu, şi se comunică prin Persoana Domnului Iisus Hristos.

Porunca cea de viaţă dătătoare a Mântuitorului - „aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea (Luca 22, 9)“ - are în vedere restaurarea omului din starea căzută, căci „neascultându-Te pe Tine, adevăratul Dumnezeu, Care l-ai zidit, supunându-se amăgirii şarpelui şi mort ajungând prin păcatele sale, l-ai izgonit pe el, cu judecata Ta cea dreaptă, Dumnezeule, din rai în lumea aceasta şi l-ai întors în pământul din care a fost luat (Facerea 3, 19-23), rânduindu-i mântuirea care vine dintr-o naştere din nou, cea în Însuşi Hristosul Tău“ (Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare).

Sfântul Evanghelist Ioan, în capitolul 6 al Evangheliei sale, reproduce într-un mod amplu discursul scandalos, dar şi revelator al Mântuitorului Iisus Hristos, prin care Taina Euharistică este descoperită ca lucrare şi prezenţă mântuitoare în lume, evidenţiind accesibilitatea umanităţii la aceasta, într-o dimensiune ce ţine de domeniul biologicului, căci „Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură (Ioan 6, 55)“. Evangheliile sinoptice pun accent pe relatarea cronologică a evenimentelor, fără însă a eluda conţinutul recreator al cuvintelor Mântuitorului, „toate prin El s-au făcut şi nimic din câte s-au făcut, fără El nu s-au făcut“ (Ioan 1, 3). Cel care „a zis şi s-au făcut“ (Ps. 32, 9) şi prin puterea cuvântului Lui a creat toate, iar porunca unei noi creaţii, până la plinirea veacurilor - pâinea şi vinul să devină Trupul şi Sângele Lui. „Aceasta s-o faceţi, adică ceea ce am făcut Eu cu puţin mai înainte, să faceţi şi voi, nu numai o dată, ci continuu, pentru că cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne în Mine şi Eu în el“ (Ioan 6, 56). Cuvintele acestea sunt îndemnul lui Hristos să ne adunăm permanent în jurul Lui. Prin porunca „aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea“, Domnul ne învaţă că adevărata pomenire nu este o simplă cugetare, ci un fapt: săvârşirea Cinei celei de Taină. Singurul mod ca să-şi amintească cineva de taina iconomiei divine, inaccesibilă minţii, este să retrăiască Jertfa lui Hristos în Sfânta Liturghie (Grigorie ieromonahul, Dumnezeiasca Liturghie, explicaţii, Ed. Domos).

Celebrarea acestei lucrări mântuitoare aduna şi constituia Biserica, ca Trup al lui Hristos, ca viaţă ce trăia, încă de pe pământ, taina comuniunii cu Dumnezeu. Împrejurări istorice defavorabile Bisericii, înţeleasă şi trăită ca Sinaxa euharistică, au generat o disoluţie atât a înţelegerii, cât şi a trăirii acestei realităţi şi practici euharistice, în decursul secolelor, mai ales după oficializarea creştinismului, după păruta lui biruinţă. Astfel, a participa la Sfânta Liturghie devenise fie un act fundamentat pe superstiţie, fie un gest de obedienţă faţă de o stăpânire ce transformase credinţa în Hristos în politică de stat, într-o ideologie, cu toate intenţiile ei pozitive. Astfel, s-a ajuns, în timp, inclusiv la o consacrare a stării decadente, sub aspect normativ-canonic şi liturgic, promovând un creştinism cu un puternic accent ascetic, voluntar, împărtăşirea cu Hristos euharistic devenind elementul constitutiv elitist pentru obştea creştină. În redescoperirea şi retrăirea imperativului soteriologic, se impune o reaşezare în raport cu Taina Euharistică, înţelegând că Hristos se dăruieşte; dăruieşte lumii Trupul Său divino-uman. Altfel spus, împărtăşeşte lumea cu Trupul Său divino-uman şi, prin chiar acest fapt, o face divino-umană. Paradoxal, putem spune că, prin modul Său de a se „preda“ lumii, Hristos a fost cel mai în lume dintre toţi fiii lui Adam. Cum să continuăm atunci să mai trasăm o frontieră în sufletul omenesc între ce este al lumii şi ce este al cerului? Cine poate spune unde se termină chipul lui Dumnezeu şi unde începe slăbiciunea trupului omenesc? (Iubirea nebună de aproapele, Viaţa şi învăţăturile maicii Maria Skobtova, Ed. Deisis)

Trebuie să privim însă dincolo de trup, sprijinindu-ne pe înţelegerea Dumnezeieştii Scripturi. Fiindcă noi înviem prin purtările mai bune, înviem prin credinţa în cele viitoare, înviem prin cunoaşterea Firii dumnezeieşti, atunci când simţim fiinţa ei, slava măreţiei ei, înălţimile firii ei, nădejdea celor bune păstrate pentru noi, cunoaşterea tainelor lumii celei noi, credinţa în minunata transfigurare care aşteaptă creaţia. Pe drept cuvânt, ne vesteşte Apostolul Pavel, atunci când spune - „aţi înviat împreună cu Hristos“ (Col. 3, 1), o adevărată înviere în Hristos de care ne şi bucurăm deja. Căci înviem prin înnoirea minţii noastre. Noi avem despre Dumnezeu o înţelegere mai bună şi avem despre El o cunoaştere mai înaltă. Îl cunoaştem ca unul Care iartă, Care e bun, Care e smerit, Care pentru un singur lucru bun, şi numai în gând sau numai pentru străpungerea inimii, iartă păcatele de mulţi ani. Fiindcă există un mijloc mai bun decât toate pentru iertarea păcatelor noastre, potrivit atât pentru cei vii, cât şi pentru cei care sunt adormiţi. În înţelepciunea Sa, Domnul l-a pregătit pentru toţi şi a dat mărturie ca Ofranda euharistică adusă în Biserică. E Taina Trupului şi Sângelui Lui aduse în nădejdea iertării păcatelor inclusiv a celor adormiţi, adică a seminţiei păcătoşilor deja răposaţi (Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, III, Ed. Deisis).

Testamentul pe care Biserica l-a primit de la Mântuitorul Hristos este de a săvârşi Dumnezeiasca Euharistie, la care sunt chemaţi toţi cei care-l mărturisesc pe Iisus Hristos ca Domn, Dumnezeu şi Mântuitor al lumii. Căci această celebrare aduce viaţa Domnului în viaţa noastră, iar Împărăţia cerurilor se împărtăşeşte spre desăvârşire prin darurile Duhului Sfânt, Cel de Viaţă Dătător.