„Teologia şi filosofia sunt chemate la elaborarea unui limbaj convergent“

Centrul Cultural-Pastoral „Sfântul Daniil Sihastrul“, din staţiunea Durău, judeţul Neamţ, a găzduit, în perioada 15-16 mai 2007, simpozionul cu tema „Dialogul dintre teologie şi filosofie“. Manifestarea a fost organizată de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei şi Ministerul Culturii şi Cultelor. Cu acel prilej, profesori de teologie şi filosofie de la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti au dezbătut, timp de două zile, temele propuse de organizatori. Reuşita întâlnirii de acum un an l-a determinat pe Părintele Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, să propună reîntâlnirea dintre profesorii de teologie şi filosofie în 2008.

Ediţia a doua a simpozionului „Dialogul dintre teologie şi filosofie“, care se va desfăşura în perioada 19-20 iunie 2008, are ca temă „Religia în operele unor filosofi români şi filosofia în operele unor teologi români“.

Întâlnirea este organizată de Patriarhia Română şi Ministerul Culturii şi Cultelor, fiind găzduită de Centrul Social-Cultural „Sfântul Apostol Andrei“ al Patriarhiei Române.

În continuare, prezentăm cuvântul PF Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit la deschiderea lucrărilor simpozionului „Dialogul dintre teologie şi filosofie“, Durău, 15-16 mai 2007.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Dialogul dintre teologie şi ştiinţă, care a început în Occident, a devenit acum şi la noi un dialog promiţător. Am avut mai multe întruniri în acest sens, însă este aproape imposibil să dezvoltăm un dialog cu ştiinţele universului şi ale vieţii fără să ne gândim la filosofie, care sintetizează şi prezintă într-o formă coerentă o concepţie generală despre existenţă.

Acest nou început de dialog dintre teologie şi filosofie este acum stimulat şi de faptul că teologia a început un dialog cu ştiinţele universului şi ale vieţii. În general, când ştiinţele îşi schimbă paradigma, filosofia, ca viziune de ansamblu a existenţei, ţine cont şi de progresul ştiinţelor, dar şi de evoluţia culturii actuale.

Trialogul teologie, filosofie, ştiinţe

Teologii ortodocşi au o tradiţie de cooperare între teologie şi filosofie sau, mai bine zis, de folosire a filosofiei în discursul teologic, încă din timpul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, dar şi o disponibilitate actuală pentru găsirea unui limbaj convergent, în faţa problemelor existenţiale ale societăţii de azi.

Datorită dezvoltării rapide şi multiple a ştiinţelor universului şi ale vieţii în timpul nostru, dar şi datorită multor pericole care se abat asupra mediului înconjurător şi asupra vieţii umane, azi nu putem dialoga doar de dragul dialogului, ci dialogul nostru are, din punct de vedere teologic, şi o dimensiune existenţială, pastorală sau social-misionară. Credem că acest dialog este necesar atât pentru a răspunde nevoii permanente de-a da sens existenţei, cât şi pentru că e nevoie de o etică generală a comportamentului uman faţă de creaţie sau natură şi faţă de viaţa umană însăşi.

Ştiinţa în sine nu oferă omului răspunsuri de ordin filosofic sau etic. Ea trebuie interpretată. Ca atare, credem că dialogul nostru devine azi un trialog: teologie, filosofie, ştiinţe, întrucât componenta ştiinţelor contemporane este o prezenţă inevitabilă în viaţa societăţii. Aşadar, avem, pe de o parte, o tradiţie a dialogului, întreruptă brutal în comunism, dar care trebuie reluată, iar, pe de altă parte, dialogul este o necesitate actuală, pentru că, în general, oamenii de azi au nevoie, mai ales în situaţii confuze, să primească o orientare credibilă, care să scoată în evidenţă atât semnificaţia existenţei universului, cât şi valoarea sau dimensiunea sacră a existenţei umane. Bioetica şi comportamentul nostru ecologic sau atitudinea faţă de natură, care trebuie păstrată în integritatea şi viabilitatea ei, ne determină pe noi, teologii, să dialogăm şi să cooperăm cu filosofia şi cu ştiinţele universului şi ale vieţii.

„Raţiunea umană, cunoscând pe Dumnezeu, nu epuizează misterul“

În ceea ce priveşte dialogul sau întâlnirea teologiei cu filosofia, cunoaştem atât binefacerile folosirii filosofiei, cât şi neajunsurile sau pericolele excesului de folosire a filosofiei în elaborarea teologiei. Biserica Ortodoxă are o mulţime de Sfinţi Părinţi care au folosit filosofia în operele lor teologice. Pe de altă parte, avem un Synodikon al Ortodoxiei (început în anul 843 şi continuat mai târziu) care condamnă toate ereziile rezultate mai ales din folosirea abuzivă a filosofiei în teologie. Noi, românii, nu citim acest Synodikon în Duminica Ortodoxiei, dar grecii ortodocşi, care au avut în mod direct probleme cu excesul de filosofie în teologie, citesc acest act de condamnare a folosirii abuzive a filosofiei în teologie sau în prezentarea credinţei creştine.

Preluarea critic-selectivă şi pozitivă a culturii greco-romane a fost formulată de către scriitorul bisericesc şi apologetul latin Tertulian († 235) astfel: „Tot ceea ce este bun la oameni ne aparţine nouă, creştinilor“, sau „anima naturaliter christiana (sufletul omului este, prin natură, creştin)“. Ca şi el, mulţi teologi ai Bisericii au preluat pozitiv tot ceea ce poate fi folosit din cultura greco-romană pentru a prezenta Evanghelia lui Hristos într-un mod elevat, credibil şi atrăgător. Atitudinea critică, dar şi selectivă a Bisericii faţă de filosofia antică are, deci, ca explicaţie primordială, nevoia Bisericii de a transmite mesajul revelat în contextul cultural al lumii greco-romane. Teologia are ca bază Revelaţia, iar filosofia are ca bază raţiunea umană autonomă. Dar ele nu se află într-o totală relaţie de excludere reciprocă sau antagonistă, ci adesea, se poate ajunge la o anumită convergenţă în efortul de-a exprima sensul existenţei.

Pe de altă parte, ceea ce a evidenţiat cu tărie teologia neopatristică din secolul al XX-lea, combătând teologia scolastică medievală şi pe cea modernă intelectualistă sau raţionalizantă, este faptul că toată cunoaşterea teologică este o cunoaştere în necunoaştere, adică ea are un aspect raţional şi unul metaraţional sau supraraţional, pe care noi îl numim apofatic. Apofaticul însă nu este un vid spiritual, ci un preaplin, care nu poate fi exprimat în termeni pur raţionali. De aceea, cărţile de cult ortodoxe consideră adesea taina credinţei ca fiind un adevăr „negrăit“, adică inexprimabil, iar pe Dumnezeu ca fiind „neajuns“, adică inaccesibil. Astfel avem în teologie această dublă afirmaţie, şi anume, Dumnezeu este Revelaţie: „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă“, dar şi taină sau mister inaccesibil: „pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor“. Deci teologul trebuie să afirme atât transcendenţa totală sau imposibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu în fiinţa Sa, cât şi imanenţa sau posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu prin energiile Sale. Aceasta înseamnă că raţiunea umană, cunoscând pe Dumnezeu, nu epuizează misterul. Ca atare, rolul teologiei este acela de-a explicita sau interpreta misterul, dar şi de a-l proteja de o raţionalizare intelectualistă excesivă, de o „strivire a corolei de lumini a lumii“, de o „ucidere cu mintea a tainelor existenţei“, cum spunea filosoful şi poetul român Lucian Blaga.

Taina Întrupării, apărată cu termeni filosofici

Am spus că Sfinţii Părinţi ai Bisericii folosesc, cu măsură şi discernământ selectiv, cultura greco-romană, mai ales filosofia greacă, platonică sau aristotelică, pentru a transmite misterul credinţei la nivelul intelectual al celor culţi (ca, de plidă, Sfântul Grigorie de Nyssa († 395), Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662), Sfântul Ioan Damaschinul († 749) ş.a.). Dar când raţionalizarea excesivă a misterului credinţei devine erezie, Biserica protejează misterul ca realitate antinomică a comuniunii metalogice, supraraţionale sau mai presus de înţelegere, cum sunt, de pildă, taina sau misterul Sfintei Treimi şi taina sau misterul Întrupării Fiului.

Cazul cel mai concret, în acest sens, este Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451), care, pentru a proteja misterul sau taina Întrupării lui Hristos, neînţeleasă în modul realizării ei, dar înţeleasă în scopul ei, adică „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire“, a formulat dogma de credinţă în termeni negativi (adică ce trebuie evitat). Dogma arată că în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos există două firi sau naturi, care sunt unite între ele în mod „neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit“ (asynchytôs, atréptos, adiarétôs, achôristôs), adică unite în mod inseparabil şi inconfundabil, am spune noi rezumativ în termenii teologici de astăzi. Cele două firi sunt unite în mod inseparabil, adică se păstrează unitatea Ipostasului sau a Persoanei lui Hristos şi, în mod inconfundabil, adică se păstrează identitatea distinctă a firilor. Vedem, aşadar, cum un nou concept, cel de ipostas sau persoană, distinct de cel de fire sau natură, precum şi termeni filosofici apofatici sunt folosiţi de Sfinţii Părinţi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic, din anul 451, pentru a apăra taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu de un exces de raţionalizare.

„Răstignirea“ raţiunii autosuficiente

Adevărul în teologie este identic cu unitatea realităţilor distincte, pentru că el este, în primul rând, comuniunea de viaţă a Persoanelor divine distincte şi comuniunea necreatului cu creatul. Aceasta este marea deosebire dintre gândirea creştină teologică şi gândirea păgână filosofică. Pentru Biserică, adevărul revelat nu este ceva, ci este Cineva, este Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos, Care ne descoperă că viaţa în Dumnezeu-Creatorul este comuniunea de viaţă eternă a trei Persoane distincte, dar nedespărţite, care se comunică lumii create, dar nu se confundă cu ea. Apărarea de către Biserică a Revelaţiei lui Dumnezeu, Care este deodată Unul şi Treime, a stat la baza confruntării dintre filosofie şi teologie. Filosofia afirmă cu prioritate unicitatea fiinţială a divinităţii ca principiu suprem unic al existenţei, iar teologia afirmă comuniunea personală de viaţă şi iubire în Dumnezeu.

Când Iisus Hristos Dumnezeu-Omul a descoperit oamenilor că El Însuşi este Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, a creat o problemă foarte mare pentru gândirea filosofilor elini şi pentru crediţa iudeilor, care considerau că Dumnezeu est unul, nu multiplu. În mod logic pentru ei, dacă Dumnezeu este multiplu, atunci El nu mai poate fi Unul. Ca atare, ei respingeau Treimea. Sau, când unii eretici afirmau, pentru a menţine unitatea, că numai Dumnezeu-Tatăl este cu adevărat Dumnezeu, iar Fiul ar fi numai o creatură sau numai asemănător cu Dumnezeu-Tatăl, deci nu identic în fiinţă cu El, aceştia negau egalitatea Persoanelor Sfintei Treimi şi plinătatea comuniunii Lor. Însă, pe baza Sfintei Scripturi, Biserica trebuia să apere, în acelaşi timp, unitatea în Dumnezeu Cel deofiinţă, cât şi distincţia şi egalitatea Persoanelor divine eterne, aflate în comuniune indestructibilă. De aceea, acceptarea tainei Sfintei Treimi este un fel de răstignire a raţiunii autosuficiente, a logicii liniare.

Sfinţii Părinţi capadocieni, mai ales Sfântul Vasile cel Mare († 379), nu au limitat înţelesul unităţii în Dumnezeu la unitatea de fiinţă sau de esenţă (ousia) a celor trei Persoane, ci unitatea în Sfânta Treime are ca bază Persoana liberă a Tatălui, Care naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt, Tatăl fiind unicul izvor al fiinţei divine comune celor trei Persoane, iar cele trei Persoane divine distincte trăiesc în comuniune (koinonia) perfectă, ca dăruire şi conţinere reciprocă (perihoreză).

Lupta Sfinţilor Părinţi cu monoteismul rigid şi politeismul neîngrădit

Dumnezeu Cel Unul, pe Care-L mărturiseşte teologia ortodoxă, nu este o singurătate eternă, ci o comuniune eternă de viaţă. El nu este un subiect singular şi izolat, care se iubeşte pe sine însuşi, care, printr-o schimbare a modului existenţei, ar fi când Tată, când Fiu, când Duh Sfânt. Pentru teologia ortodoxă, Dumnezeul-Treime înseamnă trei Persoane coeterne, distincte, dar nedespărţite; enumerate ca întâietate sau ordine: prima, a doua şi a treia, dar egale în slavă şi în putere. Iar întrucât Persoanele divine egale, distincte şi nedespărţite Se dăruiesc şi Se conţin reciproc, Ele sunt interioare, nu exterioare, Una Celeilalte. Această taină a credinţei trebuie apărată ca taină a adevărului comuniunii eterne, descoperită şi împărtăşită oamenilor în şi prin Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, Unul din Sfânta Treime. Sfinţii Părinţi ai Bisericii nu acceptau un Dumnezeu al filosofilor elini, ca fiinţă supremă însingurată sau principiu impersonal. De aceea, lupta Bisericii a fost atât respingere a divinităţii - principiu impersonal al filosofilor sau a monoteismului însingurat şi acomunional al iudaismului rigid, cât şi respingere a politeismului păgân, copleşit de mulţimea zeilor. Sfinţii Părinţi ai Bisericii apărau, aşadar, unitatea-comuniune a Persoanelor Sfântei Treimi şi unitatea divino-umană a Persoanei lui Hristos, ca fiind comuniune indestructibilă de viaţă şi iubire eternă care mântuieşte şi îndumnezeieşte pe om în Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Deci scopul principal al teologiei ortodoxe nu este perfecţiunea gândirii umane discursive, ci îndumnezeirea omului sau comuniunea lui eternă cu Cel veşnic viu.

Sfântul Ioan Damaschinul învaţă că există diferite niveluri de înţelegere a tainei comuniunii sau a unităţii, şi anume: unitatea treimică - o unică fiinţă divină în trei Persoane; unitatea ipostatică - o singură Persoană, a lui Hristos, în două firi (naturi) distincte, una divină şi alta umană. Al treilea tip de unitate este unitatea harică, adică unitatea sau comuniunea dintre creat şi necreat, dintre Creator şi creatură, când, prin harul divin necreat, se dăruieşte viaţă veşnică şi infinită creaturilor temporale şi limitate.

Toate câte există sunt îndreptate spre o cunoaştere superioară

În Iisus Hristos, Dumnezeu Cel invizibil, incomprehensibil, indefinibil Se face om vizibil, inteligibil şi definibil, păstrându-se totuşi identitatea umanului creat ca fiind distinctă de identitatea Creatorului necreat. În această unitate harică, Dumnezeu Se uneşte cu creaţia, fără a Se confunda cu ea (cum consideră filosofiile panteiste), iar creaţia se uneşte cu Dumnezeu-Creatorul, pururea prezent în lumea creată de El, şi nicidecum despărţit de ea (cum Îl prezintă filosofia deistă). Prin urmare, adevărul credinţei este antinomic, deodată raţional şi supraraţional, catafatic şi apofatic, exprimat şi negrăit, definibil şi indefinibil.

Prin raţiunea luminată de credinţă, noi percepem adaptarea lui Dumnezeu, în însuşi actul Său revelator, la nivelul nostru uman de înţelegere. Dar Revelaţia divină nu se epuizează în actul divin revelator dintr-un timp dat, ci ea deschide pe om spre un nivel superior de cunoaştere. De aceea, şi teologia creştină universitară, graţie redescoperirii teologiei Sfinţilor Părinţi ai Bisericii care accentuează aspectul apofatic şi supraraţional, în cunoaştere, a devenit mai smerită. Cu alte cuvinte, se înţelege că dacă Revelaţia este baza teologiei, aceasta nu înseamnă că teologia actuală cunoaşte totul despre Dumnezeu şi lume. Cunoaşterea teologică este parţială în lumea aceasta, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin“ (I Corinteni 13, 12). Această cunoaştere în parte sau parţială, ca adaptare a lui Dumnezeu, în însuşi actul Său revelator, la nivelul existenţei noastre pământeşti, a fost numită de Sfântul Irineu de Lyon „iconomiile divine“, adică adaptările lui Dumnezeu la nivelul nostru de existenţă şi de înţelegere, pentru a ne înălţa pe noi, oamenii, la taina vieţii şi iubirii Sale cereşti şi veşnice.

Când Dumnezeu Se descoperă, El ne descoperă în acelaşi timp ceva inteligibil şi ceva ininteligibil, adică ceva înţeles şi ceva neînţeles, mai presus de înţelegere, ca să nu ne plafonăm ori să nu ne autolimităm în autosuficienţa gândirii noastre umane terestre. Această cunoaştere parţială, ca arvună a unei cunoaşteri superioare, este exprimată în însăşi Liturghia euharistică a Bisericii Ortodoxe, când ne rugăm zicând: „Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu adevărat (mai deplin s.n.), în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale“. De altfel, întreg Vechiul Testament este o cunoaştere teologică graduală şi parţială, iar Noul Testament, deşi este o desăvârşire sau o împlinire a Vechiului Testament, nu este chiar plenitudinea definitivă, ci una adaptată de Hristos la capacitatea umană de a o primi; este plinătăţii cunoaşterii din Împărăţia cerurilor. Aşadar, toate cele ce există acum sunt îndreptate spre o cunoaştere mai deplină, spre una superioară.

Teologia recunoaşte limitele raţiunii umane

Teologic vorbind, cunoaştem doar cât s-a revelat, dar ceea ce s-a revelat oamenilor până acum nu epuizează tot ce poate fi revelat, adică plinătatea adevărului despre slava lui Dumnezeu şi despre fericita comuniune eternă cu El (cf. II Corinteni 3, 18). Ni s-a descoperit ceea ce e necesar pentru etapa actuală a existenţei lumii şi ni s-a prefigurat sau anticipat viitorul eshatologic al cunoaşterii în Dumnezeu (cf. Apocalipsă, cap. 21). În acest sens, Sfinţii Părinţi au trăit intens această conştiinţă a Revelaţiei graduale şi parţiale sau a arvunei în cunoaşterea deplinătăţii, ca fiind o cunoaştere anticipativă care presupune smerenie şi rugăciune, adică participare permanentă a omului la plenitudinea adevărului comuniunii eterne şi infinite a Creatorului cu creaţia Sa. Pentru ei, cunoaşterea implică participare la mister sau comuniune cu Dumnezeu, Care este, simultan, taină şi descoperire sau mister şi revelaţie.

În mod semnificativ, ei au exprimat acest adevăr nu numai în scrierile lor teologice dogmatice, ci şi în tropare liturgice, adică în stare de rugăciune doxologică. De pildă, la sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului Hristos cântăm: „Schimbatu-Te-ai la faţă pe munte, Hristoase, Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li se putea“. Deci nu toată slava, ci pe măsura capacităţii lor de-a o primi, de-a participa la mister şi de a-l recepta. Vedem deci că descoperirea slavei veşnice a lui Dumnezeu li s-a dat ca arvună a plinătăţii comuniunii infinite şi eterne. Dar întrucât până acum

s-a revelat oamenilor doar arvuna slavei veşnice, e nevoie de multă smerenie, de nevoinţă spirituală şi intelectuală în teologie pentru a înainta către plinătate! Iar unde este smerenie, dorinţă de cunoaştere şi de comuniune este posibil şi dialogul. Deci, dialogul teologiei cu filosofia şi cu ştiinţa este posibil întrucât teologia recunoaşte limitele raţiunii umane, dar şi vocaţia sau dorinţa omului de o cunoaştere mai deplină prin receptarea cât mai intensă a Revelaţiei divine. La rândul ei, filosofia, în ciuda crizei actuale a tuturor sistemelor filosofice, va căuta mereu să cunoască mai deplin sensul existenţei.

Liturghierul îndeamnă la dialogul teologiei cu filosofia

În încheiere, considerăm că teologia şi filosofia sunt chemate atât la intensificarea iubirii sau pasiunii lor pentru adevărul sau sensul existenţei, cât şi la elaborarea unui limbaj convergent, pentru a apăra nu numai integritatea naturii create în faţa crizei ecologice, ci şi demnitatea umană şi darul sacru al vieţii, afectate de criza secularizării ca deficit de transcendenţă şi sfinţenie. Fără percepţia dimensiunii sacre a existenţei, persoana umană este redusă adesea la o utilitate de producţie pentru profit material, iar specificul cultural al popoarelor este nivelat sau absorbit în platitudinea şi uniformizarea globalizării sau mondializării, care are ca mobil principal tot profitul material imediat, deoarece lumea materială este considerată realitate unică şi ultimă.

Dialogul teologiei cu filosofia i-ar putea stimula pe teologi să cunoască mai bine nu numai principalele accente ale filosofiei actuale, ci multa bogăţie filosofică care se află chiar şi în cultul Bisericii Ortodoxe. De pildă, în Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, într-o rugăciune adresată lui Dumnezeu-Tatăl, se spune: „Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi mulţumi, Ţie a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale; căci Tu eşti Dumnezeu negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi acelaşi fiind: Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt. Tu din nefiinţă la fiinţă ne-ai adus pe noi, şi căzând noi, iarăşi ne-ai ridicat şi nu Te-ai depărtat, toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va să fie. Pentru toate acestea mulţumim Ţie şi Unuia-Născut Fiului Tău şi Duhului Tău celui Sfânt, pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele nearătate, ce ni s-au făcut nouă“.

Vedem că atât transcendenţa sau taina inaccesibilă a lui Dumnezeu, cât şi descoperirea Sa către noi sunt exprimate în termeni filosofici de o mare profunzime. Iar dacă şi Liturghierul ne îndeamnă la dialogul teologiei cu filosofia, este pentru că cei ce l-au alcătuit au folosit inteligenţa minţii omeneşti spre a preamări Înţelepciunea divină, dătătoare de lumină si fericire veşnică. (n.r. titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei)