„Timiditatea este alcătuită în mare parte din smerenie“

Un om poate ajunge timid din două motive: fie vede că nu poate să aibă acces la iubirea celorlalţi, fie iubirea lui nu este înţeleasă de ceilalţi. Departe de a fi doar o preocupare a psihologiei, care o încadrează uneori în domeniul patologicului, timiditatea ascunde, în ea, o bogăţie ce se cere descoperită şi valorificată. În cele ce urmează, protos. Hrisostom Ciuciu, de la Mănăstirea Putna, ne-a propus o abordare ortodoxă a timidităţii din noi sau din ceilalţi.

Prea Cuvioase Părinte, care sunt cauzele duhovniceşti şi su­fleteşti ale timidităţii?

Sfinţii Părinţi dau ca pricini ale oricăror patimi trei mari uri­aşi, cum îi numesc ei: uitarea, ne­ştiinţa şi trândăvirea. Eu cred că neştiinţa este cauza du­hov­nicească principală a ti­mi­di­tăţii, necunoaşterea lucru­ri­lor aşa cum le-a făcut Dum­nezeu. E vorba de ignoranţa pe ca­re o alegi din cauza faptului că nu te interesezi. În momentul în care nu ştii ce rol ai în lu­me, ce poziţie ai tu faţă de cei­lalţi, ce poziţie ai tu în toată zi­di­rea, de ce ai fost creat, ce po­zi­ţie are Dumnezeu, în primul rând faţă de tine, şi apoi cei­lalţi, începi să-ţi creezi o lume a ta, care este falsă. Apoi, începi să te cunoşti pe tine în mod ero­nat. Şi timiditatea are ca bază această cunoaştere eronată, ca necunoaştere.

„Dumnezeu nu-ţi cere să faci lucrurile cât mai corect, ci cât de frumos poţi tu“

Nu ştii că Dumnezeu te-a cre­at din iubire, nu ştii că re­la­ţia ta cu ceilalţi nu este de con­cu­­renţă, ci este una de fră­ţie­ta­te, nu ştii că rolul tău în zidirea cea văzută este de împărat, de cu­nună a creaţiei, nu ştii că va­loarea sufletului tău este dată de suma celor bune, şi nu de di­fe­renţa între cele bune şi cele re­le, nu ştii că acel cuvânt pe ca­re Mântuitorul i-a trimis pe fa­risei să-l aprofundeze, când le-a zis: „Mergeţi şi învăţaţi ce în­seamnă cuvintele: Milă vo­iesc, iar nu jertfă“ arată, de fapt, că ceea ce ţi se cere ţie nu es­te un rigorism judiciar, ci es­te un prisos care se înscrie în tă­râmul frumosului. Dum­nezeu nu cere de la tine să fii co­rect, să faci lucrurile cât mai co­rect, Dumnezeu cere de la ti­ne să le faci cât mai frumos, cât de frumos poţi tu.

„Tu vei avea întotdeauna plus în faţa valorii tale“

Timidul nu cunoaşte că Dum­nezeu nu-i cere să fie perfect, ci-i cere să fie cât de frumos poate el să fie. Dar el so­coa­­te că i se cere mai mult şi nu poa­te să dea sau consideră că nu este apreciat la adevărata lui calitate, drept care a­junge să creadă că nu are nici o calitate. Şi dacă ar avea, cu ce rost, pentru că nu e de folos la nimeni? Uită însă ti­mi­dul că valoarea sufletului său es­te dată de suma celor bune, nu de diferenţa dintre cele rele şi cele bune. Dacă tu ai o sută de păcate şi două virtuţi, valoa­rea sufletului tău este plus doi, nu minus nouăzeci şi opt. Ceea ce vede Dumnezeu la tine şi cri­te­­riul după care te judecă pe ti­ne Dumnezeu sunt cele bune pe care le ai şi întotdeauna tu vei a­vea plus în faţa valorii tale.

Părinte, timiditatea este aso­ciată şi cu o lipsă a în­drăz­ne­lii, dar şi cu o mare sensi­bi­­litate. Cum poate creştinul o­rienta aceste însuşiri spre a lu­cra pentru mântuirea sufletului?

Mântuirea este, de fapt, şe­de­­rea veşnică în preajma lui Dum­nezeu sau starea de ma­xi­mă familiaritate cu Dumnezeu. Lip­sa de îndrăzneală e bună atunci când te păstrează în cu­min­ţenie, în ascultare faţă de cel mai ma­re, în responsabilita­te şi în lipsă de duritate şi de do­rinţă de stă­pâ­nire faţă de cel mai mic. Dar, în momentul în ca­re ai nevoie de ceva fiinţial su­fletului tău, a­tunci când cel de lângă tine sau cel subordonat ţie are nevoie de tine, ca să-i sus­ţii problema în faţa celor mai mari, atunci în­drăz­neala este ne­cesară, iar lip­sa acestei în­drăz­neli poate să fa­că rău şi ţie, şi lui.

„Timizii să se aşeze în faţa lui Dumnezeu ca în faţa unui Tată iubitor“

Sensibilitatea, în cea mai ma­re parte a ei, este bună. Li­mi­tele de la care ea devine rea sunt foarte îndepărtate, pentru că Dumnezeu a propus ca iu­bi­re desăvârşită - iubirea vul­ne­ra­­bilă. El S-a arătat prima da­tă ca un copil nou-năs­cut, cea mai vulnerabilă fi­inţă de pe pă­mânt, iar această vulnerabili­ta­­te a dus-o chiar şi în anii ma­tu­­rităţii, până la jert­fa pe Cru­ce, S-a lăsat bat­jocorit şi păl­mu­it şi aşa mai departe. Deci, iu­birea, cu cât este mai auten­ti­­că, cu atât es­te mai vulnera­bi­­lă. Dar sensibilitatea are to­tuşi o limită. Nici unui părinte nu i-ar plă­cea să-şi vadă co­pi­lul falsificat şi prea vulnerabil, lip­sit de ori­ce ocrotire. Sen­si­bi­li­tatea tre­buie să-i vină ca o po­doa­bă a sufletului, să-l arate pe el aşa cum este, nu să-i de­na­­­tu­re­ze calităţile.

Prea Cuvioase Părinte, ce le-aţi recomanda credin­cio­şi­lor timizi, pentru a-şi armo­ni­­za viaţa interioară şi pentru a se integra mai bine în so­cietate, pentru a comunica mai bine cu ceilalţi?

În primul rând, i-aş învăţa că timiditatea este alcătuită în ma­re parte din smerenie, lucru de­osebit de înalt în faţa lui Dum­nezeu. În al doilea rând, le-aş recomanda să se aşeze în fa­ţa lui Dumnezeu ca în faţa unui Tată Care îi iubeşte mai mult decât oricine. Nu e nevoie să zică nimic, ci doar să stea aşa, să-L asculte şi să-şi asculte ini­ma, în duhul acesta, familial. Ei, timizii, înţeleg mai bine de­cât oricine ce înseamnă o exis­ten­­ţă foarte personală şi ce în­seam­nă o relaţie foarte intimă. O astfel de relaţie s-o caute cu Dum­nezeu. Aceasta este, de fapt, şi rugăciunea.

Pe un timid l-aş îndruma să cea­ră de la Dumnezeu, cum zi­cea un Părinte: „Doamne, dă un sens iubirii mele, des­că­tu­şea­ză iubirea aceasta pe care Tu ai pus-o în mine şi care eşti Tu, chipul Tău din mine, des­că­tu­şeaz-o ca să fie de folos celorlalţi. Fă-mă cumva să fiu de folos celorlalţi, fă-mă Tu cumva, cum ştii Tu, în ce fel ştii Tu, ori la vedere, ori nu, dar fă-mă să fiu de folos celorlalţi“.

Prea Cuvioase Părinte, care sunt soluţiile duhovniceşti ale aspectelor negative ale ti­midităţii?

Părintele Stăniloae avea un cu­vânt foarte frumos: „Iubirea sin­gură este în stare să vindece ori­ce patimă“. I-am trimis, oda­tă, o întrebare unui mare pă­rin­te: „Dacă este aşa cum a spus pă­rintele Stăniloae, spune-mi, şi mie, cum poate vindeca iubi­rea o patimă care vine tocmai din deraierea iubirii?“. Şi am gă­sit răspunsul: iubirea se vin­de­­că singură. Aceasta este şi so­luţia timidităţii. În iubire, mai mult decât în orice altă vir­tu­te, este esenţial să ai răb­da­re. Dacă ai răbdare, iubirea va vin­deca tot ce este urât în tine.

Să ne străduim, cu puterile ca­re ne-au rămas, să ne cons­tru­im o relaţie viabilă cu cei­lalţi, dar mai ales cu Dum­nezeu. Pentru că cel mai greu cu­vânt pe care-l vom putea auzi din gura Sa este: „Nu te cu­nosc pe tine“.

Relaţia va birui întotdea­u­na, relaţia salvează lumea. Ti­mi­zii nu îndrăznesc să se aven­­tu­­reze, să se angajeze în­tr-o re­laţie, pen­tru că ei au în­ţeles gre­şit re­gulile după care se for­mea­ză aceasta. Viaţa a­ceas­ta pe ca­re o văd ei este una, viaţa cea re­ală este alta. Pro­blemele noas­tre sunt rea­le. Când eşti trist, ce te doare? Capul, oare? Nu, inima te doare. Atunci nu mai căuta me­­dicamente pentru cap, cau­tă me­dicamente pentru ini­mă. Or, ini­ma are nevoie de iu­bire, iar iu­birea are nevoie de o­nes­titate şi de cel puţin două per­­soane rea­le, care să partici­pe la ea.

Timizii, dacă stai să te uiţi la ei, sunt cei care parcă îi de­ter­­mină cel mai mult pe cei din ju­rul lor să ia măsuri. Cel care su­feră de mânie sau este paranoic nu te poate îndemna să-l vin­deci, aşa cum te îndeamnă in­direct un timid. În cazul ti­mi­zi­lor e strigătul mut cel mai pu­ter­nic. Ştiţi de ce? Tocmai dato­ri­tă acelei sensibilităţi care chea­mă. Acea sensibilitate va a­­tra­ge întotdeauna. Adânc pe a­dânc cheamă; timiditatea din el atrage timiditatea din mine. Ti­mizii sunt printre cei mai autentici oameni şi au o frumu­se­ţe naturală, nefardată. Sincer, eu consider că cel care nu este a­tins deloc de timiditate, acela nu trăieşte, nu e viu.