Tinerii şi specialiştii

Specialiştii pot trăi şi fără Hristos: le ajung studiile despre El… Dar tinerii de azi, ca şi mironosiţele din Evanghelie, nu: fără El, goana nebunească a inimilor se accelerează până devine autodistructivă.

„N-aţi văzut pe dra­gul sufletului meu?“ (Cân­t­area Cântărilor 3, 3).

Eram foarte tânăr şi destul de disperat, când m-am dus la o conferinţă a unui cunoscut profesor de teologie. La sfârşit s-au trimis bileţele cu întrebări. A citit cu voce tare, plăcut impresionat, rugămintea copilăreas­că pe care i-am adresat-o: Vor­bi­ţi-ne un minut doar ca un om care Îl iubeşte pe Iisus… Pe chip i-a înflorit un zâmbet care m-a făcut să-mi dau seama cum arăta adolescent. Apoi, fă­ră un cuvânt, şi-a scos oche­la­rii, i-a aşezat încet pe masă şi s-a lăsat, suspinând adânc, pe speteaza scaunului. După vreo zece secunde în care l-am privit bronzându-se la lumina propriu­lui surâs, detaşat ca un prunc adormit la sânul mamei, parcă un duh rău i-a adus amin­te că e profesor: cu gesturi bruşte, a­proape speriate, a revenit la morga universitară, spunând a­păsat, sentenţios, cu ochelarii bine înfipţi pe nas, că pe Dum­nezeu Îl iubesc doar cei care Îi împlinesc poruncile. După happeningul acela uluitor, de o emoţionantă candoare, care îmi revelase odihna unui suflet în dragostea lui Hristos, citatul din Scriptură a venit, sec, dureros şi frustrant ca un pumn în plex.

La sfârşitul acelei conferin­ţe, cu excepţia relatată, am ră­mas cu impresia că creştinismul e o chestie foarte-foarte deş­teaptă, că accesul la mân­tu­i­­re presu­pune o îndelungă specializare. Iar sufletul meu mu­rea, n-a­veam timp. Pe masa con­feren­ţiarului, între el şi pu­blic, trona o carte uriaşă, un stu­diu de ultimă oră de vreo 2.000 de pa­gini, în engleză, despre Învie­rea lui Hristos. Semăna cu o lespede de mormânt.

Poate cu această impresie sumbră aş fi rămas dacă n-aş fi dat în Evanghelii peste nişte femei, care mereu şi pretutindeni dau buzna, fără nici o acre­ditare ştiinţifică, căutându-L pe Iisus: până şi în mormânt. Şi în vreme ce specialiştii şi publicul lor consumator de informaţii rămân pururi însetaţi de pietre şi giulgiuri, transformând până la urmă creştinismul într-un mu­zeu al Învierii, această ceată de mironosiţe, ca un pâlc de fecioare descinzând direct din Cântarea Cântărilor, Îl caută pretutindeni pe Bărbatul vieţii lor.

Specialiştii pot trăi şi fără Hristos: le ajung studiile despre El… Dar tinerii de azi, ca şi mi­ro­nosiţele din Evanghelie, nu: fără El, goana nebunească a ini­milor se accelerează până devi­ne autodistructivă. Până dumnezeiasca sete de dragoste şi de viaţă adevărată pe care a pus-o Dumnezeu în ei ajunge să-i de­zintegreze prin baruri, bordeluri, cluburi şi plantaţii de căpşuni.

Cred că Maria Magdalena, alergând prin cimitir, dând nă­vală în mormântul lui Iisus şi vorbind cu îngerul cel înfrico­şă­tor, a fost adevărata mea profesoară de Noul Testament: cea care m-a învăţat să dau, fără teamă, ca răspuns la Întrupa­rea dragostei dumnezeieşti, toa­tă iubirea omenească din mine. Ea, cea din care Iisus sco­sese şapte draci, mi-a dat cu­rajul să înfrunt glasurile pro­priilor demoni şi să NU fac din multele mele păcate pretextul depărtării de Hristos, ci dimpotrivă, motivul cel mai puternic de a mă atinge de El.

Privind-o pe Maria Magda­lena alergând prin Evanghelii du­pă Iisus, câţi (câte) dintre noi ne simţim inima tresărind, ca o mare desfrânată ce aude de e­xistenţa unui Bărbat a Cărui atingere nu naşte vină? „O, de mi-ai fi fost Tu fratele meu şi să fi supt la sânul mamei mele, atunci pe uliţă de te-ntâlneam, cu drag prelung te sărutam şi nimeni nu-ndrăznea osândei să mă dea!“ (Cânt. Cânt. 8, 1) Că Dum­nezeu, întrupându-Se, tocmai Acesta S-a făcut şi că dân­du-ne Trupul Lui în Potir tocmai acestui dor i-a răspuns, mărturisesc prin nevoinţele lor toate sfintele femei ale Bise­ricii.

Mironosiţele Îl căutau pe Iisus, nu Învierea. Şi dacă L-ar fi găsit mort, Maria ar fi făcut aceleaşi gesturi ca atunci când L-a aflat viu: s-ar fi aruncat spre El să-L atingă, să-I spele picioarele cu lacrimi şi să I le ungă ca unui mire. Căci Hris­tos trezeşte în suflete o dra­gos­te mai tare ca moartea. În ini­mile care I S-au dăruit nu mai există moarte, căci cine Îl caută pe El găseşte Învierea...

Poate în unii dintre tinerii care vor auzi sau citi Evan­ghelia de azi se va trezi dorinţa de a-L căuta şi ei pe Hristos. Dar odată ajunşi în „mormântul“ unui creştinism golit de iubire şi umplut cu informaţii, tot mai sărac în îndrăgostiţi şi tot mai bogat în specialişti, îi rog din inimă să nu se descurajeze; ci, dimpotrivă, să alerge pe urmele mironosiţelor, în adâncul lui. Până se vor atinge de dragostea lui Hristos. (Marius Iordăchioaia)