Tradiţia postului în Biserica Ortodoxă

Pentru a ajunge să ne împărtăşim în chip binecuvântat de Marele Praznic al Învierii Mântuitorului Hristos, trebuie mai întâi să răzbatem singuri până dincolo de întunericul patimilor noastre, „murind păcatului şi înviind dreptăţii“, depăşind în chip tainic legăturile trupului şi materialitatea lumii, pentru a sălăşlui duhovniceşte laolaltă cu cei bineplăcuţi ai casei Dumnezeului nostru. Pentru aceasta trebuie să alergăm „după regulile jocului“, trebuie să ne întovărăşim cu postul şi, călăuzindu-ne paşii după rânduiala sfintei noastre Biserici, să încununăm finalul acestei jertfe duhovniceşti în îmbrăţişarea părintească a Mirelui Ceresc, care ne va spune: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău“ (Mt. 25, 21).

Pentru mulţi dintre fraţii noştri, această şcoală a nevoinţelor rămâne şi astăzi ceva cu anevoie de înţeles. Să fie oare postul un simplu regim alimentar? O perioadă încărcată doar de înţelesuri somatice, fără substrat duhovnicesc şi, prin urmare, fără o importanţă prea mare pentru actualitatea existenţei noastre? Nici pe departe. Sfântul Vasile cel Mare trage un semnal de alarmă asupra modului autentic de înţelegere a postului, arătând în acelaşi timp şi normalitatea dimensiunii sale sociale: „Eşti bogat? Nu insulta postul, socotindu-l nevrednic să stea cu tine la masă! Nu-l alunga cu necinste din casa ta, biruit de desfătare, ca nu cumva postul să te învinuiască înaintea Legiuitorului posturilor, care, prin pedeapsa ce-ţi va da, să te supună la un mult mai aspru post. Săracul să nu ia în bătaie de joc postul care altădată a fost tovarăşul de casă şi de masă al stomacului. Femeile să postească şi ele, că şi lor le este postul atât de potrivit şi de firesc ca respiraţia. Copiii să fie adăpaţi cu apa postului, ca şi plantele bine crescute. Bătrânilor le este uşor postul, pentru că de mult s-au obişnuit cu el. Călătorilor le este postul tovarăş bun de drum; îi face uşori şi sprinteni, pe când îmbelşugarea îi sileşte să ducă poveri, să poarte în spate greutăţile cu care s-au desfătat. Când soldaţii pleacă la luptă, iau cu ei alimentele de trebuinţă hranei, nu plăcerii. Iar noi când pornim la luptă cu duşmanii nevăzuţi, care ne grăbim spre Patria de Sus, nu trebuie oare să ne mulţumim numai cu cele de trebuinţă sufletului, mai ales că suntem necontenit pe câmpul de bătaie?“ (Sfântul Vasile cel Mare, Despre post, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2009, p. 26).

Liturgiştii Bisericii noastre vorbesc despre „antropologia postului“, încadrând-o într-o perioadă de perpetuă pregătire duhovnicească, pe care o parcurgem, nu de dragul unei alternative nutriţionale sau cu greutatea şi apăsarea unei schimbări nefireşti, ci pentru a străbate mai uşori la trup, spre bucuriile cele nespuse ale Învierii lui Hristos. În limbaj eclesial, intervalul de timp cuprins între Duminica Vameşului şi a Fariseului şi Dumnezeiasca Înviere a fost numit „Triod“. „Această «zeciuială a aului», acest timp concentrat simbolic sub forma a 7 săptămâni sau 40 de zile este, aşadar, un timp calificat pentru pocăinţă. El arată într-un mod mai intens că ciclul vieţii omeneşti ar trebui pătruns de această dimensiune duhovnicească şi că, semn al înlănţuirii omului de lumea căzută, acest timp ciclic ar trebui orientat spre întoarcerea sa în rai, timpul morţii devenind instrumentul restaurării“ (Makarios Simonopetritul, „Triodul Explicat. Mistagogia trimpului liturgic“, ediţia a III-a, traducere diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 279). Prin urmare, putem spune că „omul nu este cu adevărat om decât în comuniunea reală cu Dumnezeu, şi doar atunci este cu adevărat liber“ (John Meyendorff). 

Fiecare pas, fiecare zi a acestui ciclu liturgic de şapte săptămâni din Postul Mare este calculată cu multă înţelepciune. În toată această perioadă au fost rânduite sfinte slujbe în care, împreună cu slujitorii sfintelor altare, ne plângem păcatele, făcând pocăinţă din inimă şi rugând pe Stăpânul vieţii noastre să alunge de la noi „duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert“ şi să ne încununeze cu „duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei“, aşa cum a făcut odinioară Sfântul Efrem Sirul. 

 

Dincolo de toate, trebuie ştiut că, deşi pentru mulţi legea postului este mai mult o lege a pântecelui, pentru creştinii adevăraţi, acest legământ se face mai ales pentru minte şi suflet, căci „cel ce nu păzeşte măsura şi alegerea cu grijă a mâncării, nu poate să-şi păstreze nici fecioria, nici întreaga înţelepciune, nu-şi poate înfrâna mânia, se dedă leneviei, se face rob al slavei deşarte, sălaş al trufiei, pe care o bagă în om starea lui trupească ce apare cel mai adeseori din pricina mesei bogate şi ospătării până la saţ“. În concluzie, „fiecare trebuie să se cerceteze pre sine cu ajutorul unui părinte duhovnicesc încercat şi cu darul dreptei socotinţe şi să nu-şi ia asupră şi un post mai presus de puterile sale, fiindcă postul e pentru om, nu omul pentru post; mâncarea e lăsată pentru sprijinirea trupului, nu să-l slăbănogească“ (Sfântul Ignatie Branceaninov, Experienţe ascetice, vol. I, Ed. Sofia, Bucureşti, 2000, pp. 139-145).