Transfigurarea suferinței prin rugăciune şi poezie

Cea de-a treia ediţie a Colocviului anual de literatură creştină, organizat la Bucureşti de Ziarul LUMINA, în perioada 12-14 octombrie 2017, are ca temă principală poezia creştină scrisă în timpul detenţiei din închisorile regimului comunist, ca o mărturie şi o mărturisire a credinţei creştine în timp de suferinţă şi umilinţă.

După instalarea la putere a comuniștilor, în România anilor '50-'60, mii de oameni au fost urmăriţi, anchetați, arestați și întemnițați din motive de inadaptare la politica partidului unic și de afirmare a credinței în Dumnezeu. Arestările motivate ideologic şi politic s-au desfăşurat fără întrerupere timp de aproximativ 20 de ani (1944-1964) și s-au remarcat două „valuri” importante, primul între 1946 și 1953, iar al doilea între anii 1956 și 1959.

Au avut de suferit mai ales descendenții clasei bur­ghezo-mo­șie­rești, intelectualii cu alte vederi politice decât ideologia comunistă, toți cei care se opuneau noii orânduiri și, nu în ultimul rând, slujitorii Bisericii şi toţi cei care militau fervent pentru apărarea credinţei în Dumnezeu împotriva ateismului comunist.

Suferințele pe care le-au îndurat deținuții politici în general s-au abătut și asupra scriitorilor opozanţi regimului comunist, fie ei poeți, prozatori, autori de teatru, critici sau istorici literari. Și aceştia au fost anchetaţi, torturaţi și umiliți, și ei au făcut ani mulţi de închisoare. Unii au fost arestați la vârste venerabile, alții şi-au ruinat sănătatea, iar unii au murit în timpul detenţiei sau la scurtă vreme de la eliberare. Degradarea civică nu i-a ocolit nici pe ei la ieșirea din închisoare, fiind ani de zile marginalizați, neavând voie să mai ocupe posturile pe care le aveau înainte de arestare. De aceea, erau nevoiți să se angajeze în munci sau posturi sub demnitatea și studiile lor, urmăriţi mereu de Securitate şi supuşi interdicţiei de a publica.

Nu-i putem uita pe aceşti mult-pătimitori și suntem datori să le cinstim memoria evocând curajul, demnitatea și suferințele lor, dar mai ales citindu-le și promovându-le opera literară creştină. Remarcăm faptul că majoritatea dintre ei au fost oameni credincioși și evlavioși, pentru unii închisoarea fiind un loc al întăririi duhovniceşti, iar pentru alții locul în care L-au descoperit pe Hristos Cel răstignit și iubirea lui milostivă. Cuvinte tulburătoare a rostit părintele Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog român din secolul XX, după eliberarea din detenţie: „În închisoare am învăţat să mă rog”. Adică rugăciunea nu era formală, ci vitală, pentru a cultiva speranţa supravieţuirii cu demnitate şi credinţă în Dumnezeu.

Cei mai mulți dintre intelectualii eliberaţi din iadul temniței comuniste au declarat ulterior că au folosit acea perioadă a vieţii lor pentru șlefuirea virtuților: a răbdării, a iubirii și iertării creștine. Iar timpul care se scurgea foarte greu îl petreceau și spre folosul lor intelectual. Nu fără rost, unii dintre deţinuţii intelectuali au numit penitenciarul o „academie”, pentru că acolo își împărtășeau unii altora cunoștințele din domenii diverse: filosofie, literatură, teologie, artă, drept.

Pe de altă parte, constatăm că în închisoare poezia a fost un balsam sufletesc de alinare a întristării şi o luminare a minţii necesară pentru a rezista într-un mediu foarte dificil. Acolo, rugăciunea și poezia se împleteau şi se susţineau reciproc: rugăciunea oferea profunzime poeziei, iar poezia oferea aripi rugăciunii, confirmând cuvintele psalmistului: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!” (Psalmul 129, 1).

Indiferent de profesia lor, deţinuţii spuneau că memorarea și recitarea poeziilor erau un exerciţiu care le alina suferințele și aducea multă speranţă în sufletele tuturor.

Mulţi scriitori talentaţi au trecut prin temnițele și lagărele de muncă, îndurând pe propria piele „teroarea roșie”. Petre Pandrea întocmea la 4 ianuarie 1964 o listă a scriitorilor întemniţaţi, ca şi el, la Aiud, pe care a intitulat-o cu amărăciune „Uniunea Scriitorilor de la Aiud”.

Pentru Biserica Ortodoxă Română, comemorarea poeţilor creştini care au suferit în temniţele comuniste are o motivaţie sau o valoare pur religioasă, nu ideologică, deoarece este bazată exclusiv pe trăirea credinţei în Dumnezeu, mărturisită chiar şi în stare de suferinţă şi umilinţă. Din această perspectivă duhovnicească sau eclesială, aceşti mărturisitori ai credinţei în confruntarea lor cu un regim politic ateu au răspuns chemării: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2, 10).

Viețile, scrisul și mărturia lor statornică arată clar că literatura creştină a fost o mare forţă mărturisitoare, cu un rol spiritual salvator în spațiul carceral, înţelegând că supraviețuirea cu demnitate a omului în situaţii dificile se realizează totdeauna prin forţa spiritului.

În acest sens, poezia creştină scrisă în închisorile comuniste nu este doar un capitol special din istoria literaturii române, ci şi o mărturie de credinţă în comuniune cu mărturisitorii şi martirii Bisericii din toate veacurile.

Binecuvântăm lucrările acestui colocviu şi dorim organizatorilor şi participanților bucuria cultivării valorilor credinţei creştine şi a comuniunii talentelor literare între generaţii.

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Mesaj transmis la Colocviul de literatură creştină, organizat de Ziarul LUMINA, Bucureşti, 13 octombrie 2017.