Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Știri Trezvia filosofului

Trezvia filosofului

Un articol de: Dragoș Dâscă - 23 Ian, 2010

Martin Heidegger este considerat cel mai important şi influent filosof al secolului al XX-lea. Ce se ştie mai puţin este faptul că Heidegger a manifestat, în primii săi ani de catedră, un real interes faţă de filosofia creştină, ba, mai mult, întregul său sistem filosofic a fost influenţat de îndemnul la trezvie adresat de Sfântul Pavel creştinilor din Tesalonic. Unul dintre biografii filosofului german, Otto Poggeler, a dat amănunte interesante despre acest aspect în cartea „Drumul gândirii lui Heidegger“.

Întregul parcurs filosofic al lui Heidegger a fost călăuzit de întrebarea: „Ce este fiinţa?“. Pentru a-i afla răspunsul, Heidegger a pornit chiar de la meditaţii personale pe marginea textelor scripturistice. După cum o dovedesc prelegerile din tinereţe, credinţa creştină originară este cea care îndrumă gândirea lui Heidegger către întrebările decisive. În prelegerea „Introducere în fenomenologia religiei“, Heidegger a vorbit despre „experienţa factică a vieţii“, aşa cum se găseşte ea exprimată în epistolele Sfântului Apostol Pavel. Reflecţia filosofului german are, în centrul său, un pasaj din Epistola întâia către Tesaloniceni: „Iar despre ani şi despre vremuri, fraţilor, nu aveţi nevoie ca să vă scriem, căci voi înşivă ştiţi bine că ziua Domnului vine aşa, ca un fur în noapte“ (I Tes. 5, 1-2). În interpretarea lui Heidegger, Sfântul Pavel refuză să ofere o indicaţie temporală pentru această revenire, fiindcă el nu oferă caractere cronologice, ci „kairologice“ (în limba greacă, kairos înseamnă clipă). Kairos-ul aşază fiinţa umană în faţa deciziei, o plasează în interiorul ameninţării ce vine dinspre viitor.

Filosoful român Gabriel Liiceanu, în „Excurs asupra câtorva termeni heideggerieni“, din traducerea sa a opusului „Timp şi fiinţă“, oferă propria interpretare: „Heidegger explică ce anume deosebeşte viaţa creştinului primitiv de aceea a unui om obişnuit. Viaţa creştină se înalţă pe o „răsturnare“ (epistrefein, Umwendung), iar în centrul acestei răsturnări stă aşteptarea revenirii Domnului (parusia). Aşteptarea parusiei este elementul care articulează - în bucurie şi suferinţă - fiecare clipă a vieţii factice creştine... Problema nu este «când» are loc revenirea Domnului, ci «cum mă port eu în perspectiva acestei reveniri». Aşteptarea a ceva fără «când» îmi modelează viaţa şi, astfel, mă obligă să trăiesc şi să împlinesc fiecare clipă a acestei vieţi într-o lumină care vine înspre mine din faţa mea“.

Creştinii nu trăiesc doar în timp, ci trăiesc în facticitatea vieţii, iar această facticitate se realizează prin asumarea şi conştientizarea responsabilă a parusiei. Astfel, fiecare creştin îşi trăieşte timpul ce i s-a dat ca pe o rezonanţă a parusiei în viaţa proprie. Temporalitatea efemeră este anulată de modalitatea ziditoare care formează fiinţa pentru veşnicie: „când“ devine „cum“ - este trăit intervalul ce ne desparte de a doua venire a Mântuitorului.

Influenţat de imperativul veghii permanente adresat de Sfântul Pavel tesalonicenilor, Heidegger şi-a elaborat propria teorie despre moarte. El susţine că fiinţa umană (Dasein) are tendinţa de a se pierde în nimicurile vieţii mundane (sau viaţa neautentică, trăită în impersonalul „se“). Pentru a ieşi din această existenţă care împrăştie şi întunecă, pentru ca fiinţa sa să fie autentică, omul trebuie să-şi construiască viaţa în orizontul anticipativ al morţii. Expresiile heideggeriene: „pre-mergerea în moarte“ şi „faptul de a merge înaintea ta însuţi“ se referă la trezvia permanentă pe care fiecare om este dator să o aibă: să-şi trăiască viaţa cu gândul la sfârşitul iminent şi inevitabil. Cultivarea acestui gând poate determina o mai bună aşezare sufletească şi o detaşare de lucrurile trecătoare şi inutile ale acestei lumi. Fiinţa omului o reprezintă permanenta căutarea a autenticităţii sale.