Un sacerdot al condeiului frumos

Slujitor al Bisericii „Sfântul Nicolae” – Ungureni din Craiova de câteva decenii, preotul Mihalache Tudorică a împlinit la începutul acestei luni vârsta de 65 de ani. Cu acest prilej, slujitorul poet aduce deopotrivă odă de mulţumire lui Dumnezeu pentru binecuvântarea clipelor trecute, privind din pragul senectuţii spre cele împlinite în viaţă.

Cuvântul părintelui Mihalache Tudirică a purtat dintotdeauna o dublă încărcătură valorică: prima sacerdotală, iar a doua poetică. „Este cunoscut de enoriaşii săi ca fiind sacerdotul care mângâie cuvintele, slujitorul cuvântului în versuri, păstorul cu slujire de poet. Acestea nu sunt doar metafore, deoarece parohul bisericii de lângă parcul Romanescu este poet în toată puterea cuvântului, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi prozator recunoscut. Poeziile sale au primit numeroase premii şi nu de puţine ori au venit în folosul spiritual al credincioşilor de aici. Pentru părintele Mihalache, aceste două daruri cu care l-a învrednicit Dumnezeu au făcut întotdeauna casă bună şi l-au ajutat în misiunea pe care o are, aceea de a-şi călăuzi credincioşii spre mântuire”. Această scurtă descriere se numără printre primele rânduri scrise despre acest vrednic sacerdot. Cam aşa îl descopeream în urmă cu ceva vreme în cadrul primei noastre întâlniri. De atunci, preotul Mihalache Tudorică ne-a stat permanent alături ajutându-ne cu sfatul şi slova să ascuţim pe cât se poate dragostea noastră pentru cele scrise. Iată prin urmare de ce, la ceas aniversar, facem smerită evocare a exemplului său plin de generozitate şi grijă părintească.

Preotul şi poetul Mihalache Tudorică

În ziua de 1 iunie a acestui an, preotul poet de la Ungureni a avut un examen important de parcurs. O evaluare temporară am spune, dacă ţinem seama de cât de mult îi place să analizeze, prin ochiul critic al vremii, pe cele pe care le lasă în urmă. Dintotdeauna s-a socotit un norocos al soartei, întrucât „darul viersului nu-l primeşte oricine” şi „nu toţi oamenii au calitatea de a face cuvintele să sune armonios, de a transmite şi de a transpune imagini şi sentimente în versuri”. Părintele Mihalache Tudorică se consideră un om pe care Dumnezeu l-a binecuvântat încă de la naştere cu două daruri: vrednicia de a sluji la Sfântul Altar şi darul de a mângâia cuvintele şi de a le face să sune armonios. S-a născut într-o casă ţărănească din satul doljean Bâlta, în mijlocul unei familii cu foarte mulţi copii. „Eu vin dintr-un alt mileniu şi dintr-un alt secol, spunea mai deunăzi pr. Mihalache. De aceea, lăsându-mă măcinat de moara vremii, mă simt câteodată foarte bătrân, aproape contemporan cu piramidele. Primul drum pe care mi-l amintesc că l-am făcut cu mama, ţinându-mă de fusta ei, a fost drumul la biserică, unde era un preot bătrân, Iunian Popescu, slăbuţ, subţire ca un fir de pai, dar excepţional de bogat pe dinăuntru, un preot de o frumuseţe interioară şi de o bunătate pe care de puţine ori am întâlnit-o”. Acolo, la Bâlta, părintele a absolvit cursurile şcolii primare, urmând ca mai apoi să meargă la Seminarul Teologic de la Craiova, unde avea să se pregătească pentru cea mai importantă misiune din viaţa lui. În 1970, tânărul absolvent de seminar este admis la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Din acest moment începe pasiunea pentru poezie.

În 1971 a fost hirotonit preot pe seama parohiei din satul Mihăiţa. De acolo a trebuit să plece, intrând în conflict cu autorităţile comuniste. A început să scrie versuri, însă, din cauza adversiunilor generate la nivelul partidului, părintele a trebuit să aştepte pentru a-şi publica prima carte de versuri aproape zece ani.

Opera în versuri şi proză

Poezia preotului poet este una sacerdotală, născută în templu. „Poeţii, zicea părintele, ar trebui să fie socotiţi, de cele mai multe ori, sacerdoţi. Aceasta s-ar datora faptului că poezia a apărut în templu: Psalmii, Cântarea Cântărilor, şi câtă vreme poezia s-a menţinut în Templu, în Biserică, a avut şi darul mântuirii. Când a ieşit din Biserică n-a mai mântuit. La mine, poezia a făcut casă bună cu preoţia, dar dacă n-aş fi fost în Biserică, dacă n-aş fi fost preot, n-aş fi fost nimic în viaţa mea”.

Generate sub apăsarea grijilor şi necazurilor, versurile pr. Mihalache „nu sunt făcute pentru a avea un gust de miere, nu sunt vesele şi nici pe departe joviale”. În poezia sa, el lasă locul apăsărilor preotului, care se vede aproape permanent îngrijorat de starea de păcat în care se află lumea, în general, şi credincioşii săi, în special: „Poezia mea n-are gust de miere. Poezia mea are un gust de chinină. La un moment dat am impresia că ea creează coşmaruri. S-a născut din desacralizarea omului, din secularizarea lumii. Mi-e foarte teamă, pentru că, atunci când scrii în numele tău, poate că nu te doare atât de mult, dar atunci când scrii în numele omului şi ţipi rătăcirea lui e teribil, începi să scrii cu tine, pe tine însuţi”. Mitropolitul Nestor Vornicescu asemăna poezia părintelui Mihalache cu „un ghemotoc de cânepă cu care te freci pe piele”.

Pe lângă versuri, preotul Tudorică a scris şi proză. În acest gen se simte cu totul altul, un om al bucuriei şi frumuseţilor interioare.

„Omul este dâra de lumină a lui Dumnezeu în lume şi în timp”

Astăzi, la 65 de ani împliniţi, pr. Mihalache Tudorică ştie sigur că cel mai cea mai mare realizare în viaţă rămâne lauda adusă lui Dumnezeu. „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrările Tale şi nici un cuvânt nu este de-ajuns spre lauda minunilor Tale! De parcă cel care a rostit prima dată aceste cuvinte s-ar fi aflat pe muntele cel mai înalt şi de acolo, privind frumuseţea creaţiei dumnezeieşti, a rămas uimit de darurile pe care Bunul Dumnezeu le-a pus la picioarele omului. Ce rost ar mai avea firul verde de iarbă, ce rost ar mai avea muntele şi câmpia, apele, soarele şi luna, fără ochii omului care să le vadă pe toate şi să se uimească de frumuseţea lor? Căci pentru ochii lui şi pentru gura şi inima lui le-a creat pe toate. Cum să nu-L lauzi pe Dumnezeu pentru toate acestea, cum să nu cobori în genunchi şi să nu săruţi cu fruntea pământul pe care Marele şi Bunul ni l-a pus sub tălpi? Omul este cântecul de iubire cel mai înalt al Domnului şi opera Sa cea mai înaltă. El însuşi izvorul luminii şi al vieţii, a adunat pulberea, i-a dat trup şi a suflat peste ea. Pe om nu l-a poruncit, ca pe toate celelalte, ci l-a frământat, l-a muncit. Ne naştem în numele Domnului, trăim şi murim tot în numele Lui şi dacă nu ar fi aşa, ne-am pierde rostul şi obârşia şi am deveni copiii nimănui. Or, cum să-L pituli pe Dumnezeu în spatele casei sau sub lata frunză a brusturelui? Rămân uimit cum Dumnezeu Şi-a urcat Fiul pe cruce pentru omul care, de foarte multe ori, fie L-a uitat, fie L-a trădat. De aceea nu există cântar care să suporte muntele de iubire cu care Creatorul ne-a mărturisit pe noi, iertându-ne întruna şi luând-o cu noi de la capăt. Corespondenţa simbolică? Poate, în taina cuvintelor, corespondenţa reală. Mărturisirea Lui şi în somn, şi în moarte. Omul este dâra de lumină a lui Dumnezeu în lume şi în timp. Când va pieri el, toate îşi vor pierde şi ele rostul."