Valeriu Anania. Portret în fugă

Chiar dacă n-a fost decât mitropolit al unei jumătăţi din Transilvania, opinia publică l-a perceput pe Valeriu Anania ca fiind unul dintre urmaşii cei mai vrednici ai lui Andrei Şaguna, simbolul absolut al acestei funcţii spirituale şi, totodată, politice. Asta vrea să spună: o voce autoritară a românităţii şi a valorilor creştine. O voce ascultată şi respectată.

Biografia lui este spectaculoasă. În 1945-1946 a fost liderul mişcării studenţeşti de rezistenţă din Cluj. A făcut studii de teologie, medicină şi muzică instrumentală, optând în cele din urmă pentru monahism. În 1958 a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. În detenţie, îi cunoaşte pe Petre Pandrea şi Petre Ţuţea. Eliberat în 1964, s-a întors în biserică şi în 1965 pleacă la Detroit. Se întoarce în ţară în 1976 (este directorul Institutului Biblic) şi în 1992 devine arhiepiscop al Clujului, Vadului, Feleacului şi Maramureşului. Traduce, într-o versiune modernă, Biblia. Părintele Bartolomeu are o reală vocaţie de duhovnic. Un duhovnic cultivat (unul dintre cei mai cultivaţi din generaţia lui). S-a bucurat de prietenia lui Arghezi, Blaga, Voiculescu, Galaction, Preda… Un eminent ortodox creştin în tradiţia părinţilor bisericii.

La începutul anilor â90 a fost invitat să facă parte din Academia Română, ca membru de onoare, alături de alţi înalţi reprezentanţi ai cultelor religioase din România. A refuzat propunerea, din motive pe care nu le-am înţeles. A revenit, cu o scrisoare justificativă, anul trecut, şi atunci a fost votat de adunarea generală în unanimitate. Cu câţiva ani mai înainte (în 2001), fiind preşedintele înaltei instituţii, l-am invitat în Aula Academiei Române să prezinte Biblia tradusă de domnia sa. L-am ascultat cu atenţie, mi-a plăcut, era un veritabil om de carte, cunoştea istoria religiilor şi vorbea ca un filosof creştin, nu numai ca un traducător priceput.

Valeriu Anania este însă, înainte de toate, un scriitor remarcabil în generaţia lui (generaţia lui Preda, Petru Dimitriu, Geo Dumitrescu, Ion D. Sârbu, Doinaş, Tonegaru, Caraion), "generaţia pierdută", cum i-am spus eu. Un scriitor special, format în spiritul scrierilor sacre, dar şi în spiritul marii culturi laice… Poet religios (Geneze, File de acatist) în stilul Voiculescu, prozator fantastic, apropiat, iarăşi, de Voiculescu (Străinii din Kipukua, Amintirile peregrinului apter), dramaturg interesat de temele mitice şi spiritualiste, în fine, memorialist şi eseist, teologul Bartolomeu aduce în literatura sa o ardoare a spiritului şi o pasionalitate ce se poate revendica, aşa cum am observat mulţi, din "creştinismul cosmic" de care vorbea, cândva, în tinereţea lui, indică Mircea Eliade.

Va trebui să-l recitim pe Valeriu Anania pentru a-l înţelege mai bine şi pentru a-i fixa cu mai mare exactitate locul pe care îl ocupă în literatura postbelică. Critica din generaţia mea (generaţia â60) l-a ignorat adesea şi rău a făcut. L-am întâlnit de câteva ori: o dată la Cartea Românească (unde venise să stea de vorbă cu Marin Preda) şi a doua oară, cum am arătat, în 2001 la Academia Română, dar, la drept vorbind, n-am stat niciodată de vorbă cu domnia sa. M-a impresionat când i-am văzut uneori imaginea la tv, figura lui îndârjită de vechi profet biblic rătăcit în spaţiul postmodernităţii valahe, pregătit să întâmpine şi să răpună balaurul necredinţei şi al păcatelor lumeşti. Era, cred, un om cu adevărat credincios, dublat de un vehement spirit misionar, în fine, un creator dintr-o speţă rară în cultura noastră: aceea care duce în Biserica Ortodoxă pasiunea ideilor şi deschiderea spre toate formele culturii şi, când se apucă să scrie, aduce în literatură miturile spiritualităţii creştine răsăritene şi ardoarea "credincioşeniei" de care vorbea Nicolae Steinhardt, scriitor din aceeaşi clasă înaltă a spiritului religios.

Bucureşti,

1 februarie 2011, orele 19:00 Eugen Simion