„Viaţa pe pământ este timpul pregătirii pentru viaţa veşnică”

În Duminica a 22-a după Rusalii, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de învăţătură în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reşedinţa Patriarhală. Părintele Patriarh Daniel a subliniat faptul că Evanghelia citită în cadrul Sfintei Liturghii (Luca 16, 19-31) este deosebit de valoroasă pentru învăţătura ce se desprinde din ea, referitoare la starea sufletului după despărţirea sa de trup, precum şi la importanţa milosteniei pentru dobândirea mântuirii.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a enumerat în predica sa cele trei mari adevăruri pe care Mântuitorul Iisus Hristos ni le prezintă în parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. „În primul rând, Evanghelia ne arată că sufletul omului este nemuritor. Sufletul nemuritor al omului, după despărţirea sa de trup prin moartea fizică, ajunge, fie în fericirea Raiului, adică în bucuria drepţilor, fie în starea de nefericire, de tristeţe chinuitoare a iadului, adică în izolarea celor care au fost insensibili sau nepăsători faţă de suferinţa celor din jur. În al doilea rând, Evanghelia ne arată un adevăr foarte important, şi anume că după despărţirea sufletului de trup, sufletul omului nu stă într-o stare de amorţire, într-o stare de inconştienţă, ci el este activ. Memoria luminată de conştiinţă îi aduce aminte omului de toate faptele săvârşite în timpul vieţii pământeşti, iar sufletul omului după moarte poate comunica spiritual cu alte suflete, aşa cum se vede din dialogul dintre sufletul bogatului nemilostiv şi Părintele Avraam. Al treilea mare adevăr pe care ni-l descoperă Evanghelia de astăzi este faptul că sufletul nemuritor al omului, după despărţirea sa de trupul muritor, este conştient de starea în care se află, precum este conştient şi de deosebirea care există între Rai şi iad, între starea de fericire a Raiului, ca şi comuniune şi bucurie a drepţilor, şi starea de însingurare, de întristare şi izolare a celor care se află în iad. Aceste trei adevăruri ne întăresc în credinţa că rugăciunile Bisericii pentru cei adormiţi în Domnul au o valoare deosebită. Până la Judecata finală aceste rugăciuni pentru sufletele celor adormiţi în Domnul pot alina, pot îmbunătăţi starea spirituală a sufletelor după despărţirea lor de trupuri”, a reliefat Preafericirea Sa.

În continuare, Întâistătătorul Bisericii noastre a subliniat că, deşi viaţa omului pe pământ este limitată şi trecătoare, de ea depinde viaţa permanentă a sufletului după despărţirea sa de trup, adică existenţa sa veşnică. Preafericirea Sa a spus că moartea trupului schimbă starea sufletului. „Evanghelia nu spune nimic despre sufletul bogatului nemilostiv, ci doar că au îngropat trupul lui, pentru că el era mai mult trup decât suflet, trăia mai mult trupeşte, biologic. El şi-a îngropat sufletul în plăcerile trupeşti, în mâncare, în băutură, în veselie, şi de aceea a devenit cu totul materie. Sufletul său cu totul ţărână şi l-a făcut încă din timpul vieţii. După moartea celor doi oameni, diferiţi ca stare socială, se inversează stările lor, şi anume bogatul cel nemilostiv ajunge în văpaia focului iadului, într-o însingurare şi izolare totală, pe când sufletul dreptului Lazăr ajunge în bucuria drepţilor din sânul lui Avraam”.

Preafericirea Sa a explicat că văpaia focului, în interpretarea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, înseamnă mustrarea conştiinţei, durerea vidului spiritual din sufletul omului egoist, care nu a avut în timpul vieţii pământeşti iubire milostivă faţă de semeni. „Evanghelia ne arată că există o dreptate a lui Dumnezeu, un fel de lege a compensaţiei. Cei care au avut fericire pe pământ, dar au trăit-o în mod egoist nu vor mai avea fericire şi după moarte, ci vor fi trişti, pentru că nu au arătat iubire milostivă faţă de semeni. Iar cel care a fost credincios lui Dumnezeu, a suferit întru răbdare, în smerenie, nejudecând pe nimeni, neosândind pe nimeni şi nerăzvrătindu-se, şi-a luminat sufletul cu credinţa, smerenia, răbdarea şi neosândirea (...). Două stări diferite ale celor două suflete diferite: un suflet egoist şi rău şi un suflet sfinţit prin răbdare şi su­ferinţă, prin rugăciune şi smerenie. Dumnezeu, în judecata Lui, priveşte la lumina din sufletul omului care se desparte de trup. Lumina adunată în sufletul omului prin credinţă, rugăciune şi fapte bune îl îndreaptă spre Rai. Dacă are lumină adunată în suflet, omul merge în Rai, în bucuria drepţilor, dacă însă are întuneric adunat în suflet prin egoism, prin nepăsare, prin răutate, atunci merge în iad. Cu alte cuvinte, sufletul se îndreaptă după despărţirea de trup spre Rai sau spre iad, potrivit cu ceea ce a acumulat în timpul vieţii în el. De aceea, scriitorul ortodox Dostoievski spune, repetând ceea ce a învăţat din scrierile filocalice, că iadul sau Raiul încep în sufletul omului încă din timpul vieţii pământeşti”.

La final, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a precizat că dacă omul adună iubire milostivă, smerenie şi bunătate în suflet, el deja simte arvuna Raiului încă din lumea aceasta. Dacă, dimpotrivă, adună egoism, răutate, violenţă şi multă nepăsare duhovnicească, atunci el se îndreaptă încă din lumea aceasta spre iad. „Evanghelia de astăzi ne arată cât de importantă este milostenia, cât de importantă este relaţia noastră cu semenii noştri. De modul în care ne comportăm cu semenii noştri în timpul vieţii pământeşti depinde viaţa sufletului după moarte, după despărţirea sa de trup. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos spune: «Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv» (Luca 6, 36). Viaţa pe pământ, fie că este scurtă sau mai lungă, este timpul pregătirii pentru viaţa veşnică”.