Zâmbiţi, vă rog!

Tristeţe grea şi încruntare apăsătoare, semne ale sfârşitului de lume şi ale Armaghedonului. Atlaşi fără număr, peste care cerurile de plumb nu lasă nici în ruptul capului loc soarelui.

Semenii noştri şi chiar noi înşine păşim greu, apăsat, uitând să ne zâmbim nouă şi celor pe care îi întâlnim zilnic în drumurile noastre spre locurile de muncă, spre casă, spre… biserică. Prea puţini oameni fericiţi, în ciuda faptului că, fiind creştini, ar trebui să trăim în duhul făgăduinţei pe care Mântuitorul ne-a făcut-o, aceea că vom moşteni împărăţia cerurilor.

Deşi a fi creştin înseamnă a avea credinţă, a avea dragoste şi nădejde, toate acestea aducând în sufletele noastre bucurie netrecătoare, aceasta nu se vede şi pe feţele noastre.

,,Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim… toată grija cea lumească să o lepădăm…" Ei, aş! Rămânem prizonierii tristeţilor noastre, ai grijilor noastre mărunte, excluzând, din câte se vede, tocmai grija mântuirii noastre şi a celor de lângă noi! Ne întoarcem privirile dinspre sfântul altar plini de îngrijorare ca nu cumva culoarul uman făcut în aşteptarea ieşirii cu cinstitele daruri să ne prindă cu faţa spre altar. Nu mai contează că dincolo de uşile împărăteşti se pregăteşte Euharistia, iar slujitorii binecuvintează credincioşi care şi-au întors deja feţele de la cele cereşti.

Investim forma cu valoare de adevăr, iar fondul îl abandonăm cu o inconştienţă aducătoare de tristeţe profundă. Petrecerii în duh, veseliei întru Domnul şi bucuriei le iau locul îngrijorarea, tristeţea şi încruntarea sapienţială. Suntem gata să-i întâmpinăm pe ceilalţi cu îndemnuri moralizatoare, sfaturi de nepreţuit şi îndreptăţită certare. Şi, deşi suntem creaţi să privim spre cele de sus, coborâm ochii noştri spre cele de jos şi măcar de am face-o ca semn al morţii noastre în Adam şi al învierii în Hristos! Dar, nu, în loc să-I dăm lui Dumnezeu ce-I al lui Dumnezeu şi Cezarului ce-i al Cezarului, într-o confuzie nefericită ne asumăm prematur rolul lui Dumnezeu (mai ales cel de judecător şi de învăţător), uitând că, deşi suntem chemaţi să devenim fii ai lui Dumnezeu după har, nu am ajuns încă acolo.

În rai se ajunge cu chip luminos şi vesel, bucurându-ne şi veselindu-ne că intrăm în bucuria Domnului nostru! Deci, zâmbiţi, vă rog!

*Cătălin Jeckel este director al Editurii Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei