Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Să ne aducem aminte de mitropolitul Antonie Plămădeală

Să ne aducem aminte de mitropolitul Antonie Plămădeală

Astăzi se împlinesc patru ani de la trecerea la cele veşnice, după o lungă şi grea suferinţă, pe care însă a purtat-o cu demnitate şi cu resemnare creştinească, a celui ce a fost vreme de peste 20 de ani arhipăstor al Mitropoliei Ardealului, vrednicul de pomenire Antonie Plămădeală. A vorbi despre mitropolitul Antonie al Ardealului înseamnă a încerca să cuprinzi în câteva cuvinte complexitatea de excepţie a unui mare geniu, a descrie în scurte date un munte înalt în toată frumuseţea şi plenitudinea lui. Astfel de simţăminte ne învăluie şi pe noi încercând să cuprindem şi să redăm în scurte cuvinte personalitatea multiplă a mitropolitului Antonie, acum, la împlinirea a patru ani de la trecerea sa în veşnicie.

† VISARION,

Episcopul Tulcii

Născut la 17 noiembrie 1926 în Basarabia, la Stolnicenii de pe Cogâlnic, locuri pe care le-a iubit mereu şi de care a fost nevoit să se despartă din cauza vitregiilor vremurilor, a urmat cursurile Seminarului Teologic din Chişinău, apoi ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti, iar la Institutul Teologic din Cluj îşi va lua licenţa în Teologie, fiind declarat şef de promoţie.

Tuns în monahism la Mănăstirea Prislop

În 1949 întră în monahism la Mănăstirea Prislop, primind numele Antonie, în locul celui de Leonida, pe care-l avusese la botez, fiind călugărit de către episcopul Andrei Mageru, care-l va şi hirotoni apoi ierodiacon. În 1953 este hirotonit preot ieromonah de către episcopul Partenie Ciopron pe seama Mănăstirii Slatina - Suceava. Un an mai târziu a fost prins, arestat şi întemniţat la Jilava, fiind condamnat la patru ani de închisoare, ulterior fiind graţiat în urma unui decret de stat.

Reprimit la Mănăstirea Slatina după eliberare, între anii 1956-1959 urmează cursurile de doctorat în Teologie la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, secţia sistematică, avându-l ca îndrumător pe reputatul teolog Dumitru Stăniloae.

Ierarhul cu vocaţie

În urma decretului 410/1959 este exclus din monahism şi de la cursurile de doctorat, fiind vreme de câţiva ani şomer şi lucrător ziler. Este angajat în 1961 ca muncitor necalificat la Fabrica de Mase Plastice din Bucureşti, unde va rămâne până în martie 1968, când este recuperat pentru Biserică de către patriarhul Justinian şi numit secretar şef la Institutul Teologic. Primeşte o bursă de studii în Anglia, la Oxford, unde obţine şi titlul de doctor în teologie. În anul 1970 este ales episcop-vicar patriarhal cu titlul de „Ploieşteanul“, lucrând vreme de 10 ani în administraţia patriarhală. În 1980 este ales episcop al Buzăului, unde lucrează frumos doi ani, până în 1982, când este ales mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului.

Ca ierarh, a desfăşurat o activitate deosebită pe plan pastoral, misionar, social şi ecumenic, fiind fără îndoială unul dintre marii ierarhi pe care Biserica noastră i-a avut în vremea din urmă.

Un mare teolog

L-am văzut pentru prima dată pe episcopul Antonie Ploieşteanul, vicarul patriarhal de atunci, prin anii ’79-’80, la Cluj. Fiind seminarist, într-o seară l-am văzut plimbându-se prin curtea interioară a episcopiei de acolo, împreună cu episcopul-vicar de la Arad de atunci, Gherasim Hunedoreanul. Era la Cluj, în desfăşurare, o Conferinţă teologică interconfesională, la care participau ierarhi şi profesori de teologie din ţară, de la diferite confesiuni, ortodocşi, romano-catolici, protestanţi, luterani etc. Cel care o conducea era episcopul Antonie, cunoscut nouă, seminariştilor, de la orele de cursuri, ca un mare teolog.

M-a impresionat ţinuta lui, era îmbrăcat cu o reverendă albastră şi purta un cojocel înflorat. Mergea cu paşi apăsaţi şi impunea prin ţinuta sa fizică. Discuta cu arhiereul Gherasim probabil în legătură cu situaţia de la Arad.

În anul al V-lea de seminar am aflat că fusese ales episcop al Buzăului, şi lumea se bucura şi îşi punea speranţe în el. După ce am devenit student la Sibiu, am avut ocazia să-l văd mai des, fiind mitropolit al Ardealului, participând la slujba de duminică în Catedrală, când vorbea credincioşilor cu multă vervă, tălmăcindu-le cuvântul Evangheliei duminicale, dar şi informându-i despre conferinţele ecumenice la care participa, ca şi despre alte evenimente din viaţa Bisericii.

În anii studenţiei venea destul de des şi în Aula facultăţii, unde prezenta anumite conferinţe pe teme teologice. Îmi amintesc că i-a adus să conferenţieze în Aulă pe acad. Virgil Cândea, pe poetul Ioan Alexandru, pe istoricul Nicolae Stoicescu, pe criticul de artă Vasile Drăguţ şi pe alţi intelectuali de valoare ai culturii româneşti (pr. Gheorghe Cunescu, pr. Paul Mihail etc.).

Toţi studenţii eram impresionaţi de elocinţa lui şi căutam să-i punem în practică poveţele pe care ni le dădea şi cu aceste prilejuri.

În anul 1989, i-am cerut sfatul la dorinţa de a mă duce la Mănăstirea Sâmbăta de Sus pe care tocmai o reconstruia atunci. Mi-a aprobat închinovierea, ca după o lună de zile să mă călugărească chiar Înalt Preasfinţia Sa, de ziua Izvorului Tămăduirii, şi să-mi fie naş de călugărie arhim. Casian Crăciun, actualul episcop al Dunării de Jos. La 1 iunie 1989 m-a dus la Centrul mitropolitan din Sibiu ca şi secretar eparhial.

„Ierarhul dublat de scriitorul versat“

Am avut multe de învăţat de la dânsul şi am putut cunoaşte mai în profunzime calităţile sufleteşti ale mitropolitului Antonie. Era ocupat cu zidirea Mănăstirii Sâmbăta, era mereu în delegaţii în străinătate, dar când se întorcea la Sibiu era prezent activ în viaţa eparhiei. Îmi aduc aminte că dimineaţa, când urcam la cabinet, îmi dădea pentru dactilografiere zeci de pagini pe care le scrisese noaptea. L-am urmărit când scria uneori la birou ziua. Se punea la scris şi, ca şi cum cineva i-ar fi dictat în chip nevăzut, era în stare să scrie 2-3 ore fără să ridice pana de pe hârtie. Era un adevărat fenomen. De fapt, mitropolitul Antonie a fost ierarhul dublat de scriitorul versat, şi acest lucru era evident şi se observa şi în cuvântările sale. Mereu găsea câte ceva de scris sau de făcut. Nu l-am văzut odihnindu-se decât după ce s-a îmbolnăvit.

Era un om integru, un om tenace, care ţinea la demnitatea sa de arhiereu şi care se mândrea pe bună dreptate cu opera sa scrisă şi mai ales cu cea înfăptuită la Sibiu, la Sâmbăta, ca şi în toată eparhia ce cuprindea atunci trei judeţe. În plină epocă de dictatură atee a reuşit să deschidă cu mari eforturi o nouă biserică în Sibiu, în cartierul Hipodrom, biserică închinată Sf. Antonie cel Mare. Ştiu de la un preot din oraş că s-a dus la dânsul să ceară încuviinţarea ca iconostasul de la Capela Şcolii Normale din Sibiu, ctitorită de Mitropolitul Nicolae Bălan şi pictată de maestrul Costin Petrescu, pe atunci închisă, să fie dus la noua biserică din Hipodrom. Mitropolitul nu a fost de acord, zicând că locul iconostasului este acolo în capelă. Şi a avut dreptate, pentru că, peste câteva luni, a venit Revoluţia, iar la câteva zile după aceasta capela a fost deschisă la indicaţia mitropolitului şi se slujeşte în ea până astăzi.

„Lasă, că Dumnezeu şi istoria o să facă dreptate“

Era un om care ţinea la principiile sale. Îmi amintesc că în noiembrie 1989, anul Revoluţiei, tipărise deja Pastorala de Crăciun, pe care o intitulase sugestiv „Acesta este Fiul Meu cel iubit“, ca o reacţie la sintagma „celui mai iubit fiu al poporului etc“. Pastorala cuprindea pe lângă textul propriu-zis şi trei pagini de rugăciuni pentru credincioşi, fiind deci o veritabilă cărticică de suflet şi de credinţă. Pe copertă, Pastorala avea icoana Mântuitorului Hristos. A tipărit-o în vreo 200.000 de exemplare pe care le-a distribuit la toate parohiile din eparhie. Era un mijloc de a răspândi cuvântul Domnului şi de a pune la îndemâna credincioşilor o cărticică de rugăciuni.

Eram în biroul său când a venit un mesager de la Bucureşti, spunându-i că în textul pastoralei trebuie introdus neapărat, din ordinul Departamentului Cultelor, un pasaj cuprinzând faptul că anul 1989 era anul celor mai mari recolte din istoria ţării etc. Aproape furios, i-a replicat aceluia: „Ascultă, domnule, eu propovăduiesc pe Hristos în pastorale, nu alte lucruri. Oamenii vor să asculte cuvânt de suflet, nu câtă mazăre şi sfeclă s-a produs la hectar!! E treaba altora să o facă. De fapt eu mi-am tipărit Pastorala şi am difuzat-o deja la parohii“. Era un curaj nemaipomenit în vremea aceea.

Tot aşa îmi amintesc de faptul că a venit de la Bucureşti o dată şi mi-a arătat bucuros o hârtie prin care obţinuse, prin diplomaţie bineînţeles, o suplimentare cu 3.000 de exemplare la tirajul redus al Cărţii de rugăciuni, pe care urma să o imprime în Tipografia eparhială, renovată şi reutilată prin grija sa. După Revoluţia din 1989 a fost acuzat de multe, pe nedrept, de către mulţi, unii chiar pe care-i considera apropiaţi. A suportat totul cu stoicism şi răbdare creştinească. Nu a voit niciodată să se disculpe sau să se folosească de dreptul la replică. „Lasă, că Dumnezeu şi istoria o să facă dreptate“, erau cuvintele lui.

Cărturarul de vocaţie

A fost şi un cărturar de vocaţie, lăsând o dâră luminoasă în cultura română şi în cea bisericească prin cele 45 de cărţi scrise, unele dintre ele devenite deja emblematice. Amintim între acestea pe cele mai reprezentative: „Trei ceasuri în iad“ (Bucureşti, 1970), „Dascăli de cuget şi simţire românească“ (Bucureşti, 1981), „Ca toţi să fie una“ (Bucureşti, 1979), „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă“ (Sibiu, 1983), „Vocaţie şi misiune în vremea noastră“ (Sibiu, 1984), „Biserica slujitoare“ (Sibiu, 1984), „Romanitate, continuitate, unitate“ (Sibiu, 1988), „Tâlcuri noi la texte vechi“ (Sibiu, 1989), „Cuvinte la zile mari“ (Sibiu, 1990), „Cuvinte duhovniceşti“ (Sibiu, 2000), „Rugul aprins“ (Sibiu, 2002) etc.

Printre alte lucrări de anvergură, mitropolitul Antonie a reabilitat pe Miron Elie Cristea, primul patriarh al României, căruia i-a dedicat patru volume, pe Lazăr Leon Asachi, ca şi pe Miron Romanul, mare patriot transilvănean. A purtat de grijă şi de „Telegraful român“, ctitorit de Andrei Şaguna în 1853, ridicând în 1983 numărul abonamentelor de la 4.000 la 14.000, cu toate interdicţiile autorităţilor vremii, fiind foarte solicitat de către intelectuali. Iată ce scria despre el monahul Nicolae Steinhardt de la Rohia în ziarul „Literatorul“ nr. 7/21 feb. 1989, răspunzând unei întrebări puse de N. Sângeorzan: „Tare mă bucur că l-aţi «zărit» pe Antonie Plămădeală. Da, e o figură formidabilă. Strălucit de inteligent, harnic la culme, cărturar. Talentat, nobil. Păcat că nu l-aţi auzit la înmormântarea lui Noica. M-am năucit, m-au trecut fiorii. Ce-aduce în plus? Ceva fără preţ: căldura creştină. Suflul moral. E un creştin adevărat, inteligent foc, deschis, neînchistat în mărunţişuri… Repet, aceasta îl înalţă şi îl deosebeşte: o viziune creştină largă, care înnobilează, care dintr-o dată schimbă atmosfera, o saltă (sus de tot), deasupra simplei erudiţii şi chiar deasupra fluenţei naraţiunii şi puterii de sintetizare a evenimentelor“.

În anul 1985 a invitat în România pe renumitul predicator Billy Graham, care a şi făcut un turneu prin ţară rostind predici, ceea ce i-a adus mitropolitului Antonie serioase admonestări din partea autorităţilor comuniste.

Iubit şi apreciat de cler şi popor

A fost un ierarh care şi-a iubit colaboratorii şi preoţii. Nu a pedepsit pe nimeni decât atunci când situaţia devenise extremă. „Prefer să fiu judecat ca prea bun decât ca rău“ - zicea el. Şi într-adevăr a fost drept, judecând, însă, mereu, şi cu inima.

A trecut prin multe în viaţă şi toate aceste lucruri şi-au pus amprenta asupra caracterului său.

Era un om al ordinei, nu-i plăcea să spună de două ori cuiva să facă un anumit lucru. Era caracterizat şi prin aplecarea sa spre simplitate şi smerenie, care făceau casă bună cu omenia şi dreptatea, moştenite de la părinţii săi din Basarabia.

L-am văzut lăcrimând când am vizitat împreună Basarabia, în 1991, şi când şi-a revăzut casa părintească din Stolniceni şi biserica în care fusese botezat. Toate aceste lucruri au făcut din mitropolitul Antonie un om de caracter, un om care şi-a înţeles menirea sa în Biserică şi în sânul societăţii româneşti. Era conştient pe deplin că Dumnezeu avusese un plan al Său cu el, după ce trecuse prin atâtea încercări şi umilinţe, prin temniţă şi pe la munca de jos. Numai Dumnezeu putuse să-l ridice din umilinţă şi să-l trimită din fabrică direct la Oxford. Şi Dumnezeu a lucrat prin omul providenţial care a fost patriarhul Justinian, care a intuit în Leonida Plămădeală omul de carte şi ierarhul de mai târziu. A făcut peste 200 de călătorii în străinătate, participând la diferite întâlniri ecumenice, simpozioane, întâlniri intercreştine şi interreligioase. A condus prima delegaţie a BOR în vizită oficială la Vatican, fiind primit de către papa Paul al VI-lea în anul 1972.

„După ce-l împărtăşeam, se simţea foarte bine“

În ultimii ani, o boală necruţătoare l-a încercat, ţintuindu-l într-un scaun cu rotile, dar şi în această situaţie a luptat mereu cu boala, făcându-şi pe cât se putea datoria.

I-am fost vreme de opt ani colaborator apropiat în calitate de episcop-vicar şi am lucrat împreună pentru bunul mers al vieţii bisericeşti din eparhie.

Deseori l-am spovedit şi l-am împărtăşit cu Sfintele Taine. Interesant că, în ultimul timp, când era grav bolnav, după ce-l împărtăşeam, se simţea foarte bine şi-şi relua activitatea obişnuită. A beneficiat şi de ajutorul părinţilor consilieri eparhiali, care şi-au făcut pe deplin datoria şi care l-au slujit cu credinţă.

A trecut la Domnul la 29 august 2005, după ce fusese cuminecat şi eu, ca arhiereu, i-am citit canonul de ieşire a sufletului, Paraclisul Maicii Domnului şi Marea rugăciune arhierească de dezlegare. A avut parte de o înmormântare grandioasă, fiind prohodit în Catedrala mitropolitană din Sibiu de un sobor de ierarhi cuprinzând pe aproape toţi membrii Sfântului Sinod în frunte cu patriarhul de pioasă amintire Teoctist. A fost îngropat în cripta pregătită din vreme la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, alături de înaintaşii săi în scaunul mitropolitan.

Toate cele spuse până acum conturează vag şi lacunar aspecte din uriaşa personalitate a mitropolitului Antonie. A fost un om mare şi un ierarh la fel de mare. Poate după Andrei Şaguna şi Nicolae Bălan, mitropolitul Antonie Plămădeală este al treilea ca mărime în Mitropolia Ardealului. Istoria îl va aşeza cu siguranţă acolo unde-i este locul, în şirul „dascălilor de cuget şi simţire românească“ şi al marilor ierarhi cărturari ai Bisericii străbune.

Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus - ctitoria lui de suflet

S-a zbătut mult pentru reconstrucţia Mănăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe care a început-o înainte de 1989, astfel că la Revoluţie întreg ansamblul era în roşu, aşteptând finisările ulterioare. A adus mulţi bani din străinătate, mai ales din Grecia şi de la Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I. De fapt, acesta i-a şi făcut o mare bucurie, participând, personal, împreună cu patriarhul Teoctist, la sfinţirea noii mănăstiri, în 1993. Aici, la Sâmbăta, şi-a lăsat prin testament şi toate lucrurile personale, precum şi impresionanta sa bibliotecă, cuprinzând aproximativ 50.000 de volume.

A ctitorit mult în eparhie, la Centrul arhiepiscopal, la Căminele preoţeşti de la Păltiniş şi de la Bazna, la mănăstirea de maici de la Predeal şi în alte locuri. În vremea sa, până în 1989, s-au rezidit aproape 20 de biserici noi în eparhie, alte peste 250 s-au renovat sau pictat, iar în judeţul Covasna a înfiinţat 10 noi parohii.