Academicianul Alexandru Surdu și filosofia despre poticnire

Concepută cu un titlu semnificativ, „Pietre de poticnire” (2014), cartea academicianului Alexandru Surdu ne aduce în atenție câteva probleme de larg interes pentru spiritualitatea românească. Folosind un discurs remarcabil, cu care ne-a obișnuit deja, autorul valorifică forme de cultură din medii diferite, asamblate pe osatura de valori din esența semnificației lucrurilor, cu referire la sistemul conceptual tradițional și la realitățile istorice vechi sau mai noi.

În Prefață, autorul reface, cu multă imaginație, un traseu din lumea legendară a Carpaților „pe unde curge Apa Sâmbetei” și ar fi trăit cândva uriașii lui Sfarmăpiatră și Strâmbălemne, pierduți în negura istoriei, dar lăsând în urma lor izvoare și pietre de poticnire. Pornind de la acest subiect, se lansează în prezentarea aspectelor din țările române, unde au domnit voievozi luminați, precum principele Dimitrie Cantemir sau Constantin Brâncoveanu, acesta din urmă fiind numit „Marele martir care visa să facă pe pământ Cetatea Sfântă a lui Dumnezeu”. Este amintită și jertfa de sânge pentru Marea Unire, o problemă care readuce în aten­ție „jertfa supremă pe câmpul de onoare”, dată de eroii noștri. Și toate acestea se învățau la școala românească, la care a trudit când­va marele cărturar Spiru Haret.

S-au lovit de pietre de poticnire filosofi și teologi, ca și istorici, în strădania de a expune corect legătura dintre logică și religie, redusă însă de multe ori, în mod greșit, la cea dintre gândire și cre­dință, cum sunt învinuiți, pe nedrept, teologii, c-ar fi străini de logică, ei, care au redescoperit hermeneutica modernă ca artă a interpretării. Cu filosoful Constantin Noica mai scăpăm de unele poticneli în știință, iar autorul se consideră pe sine trecător pe drumuri neumblate, de fapt fiind un mare căutător de adevăruri în locuri pe unde l-a purtat destinul, pentru a descifra, cu spirit filosofic, pragurile curgerii realită­ților lumii în tumultul veacurilor.

Ca urmare, cuprinsul bogat se deschide cu un studiu de fond, De la caligrafie la Filocalie, în care se expune drumul de la scrierea frumoasă la cea din Filocalie și Sfânta Scriptură sau manuscrise vechi creștine ale Bisericii de la Dunărea de Jos și din Dacia Pontica, unde Sfântul Apostol Andrei ne-a adus lumina Evangheliei și apoi au apărut scrieri prin secolele al IV-lea și al VII-lea, ale unor cărturari creștini străromâni. Alexandru Surdu se dovedește a fi un pasionat de scrierile vechi, despre care relatează pe larg, descriind tehnica de grafiere, forma caligrafică, despre scribii antici greci, tahigrafi și stenografi, co­piști, editori și compilatori, apoi despre manuscrisele medievale din secolele al XV-lea și al XVI-lea, care au fost editate mai târziu pe teritoriul României.

În continuare, scrie despre ce reprezenta cartea în trecut la noi, și cărțile de cult, traduse, diortosite și folosite în Biserică. Dar viața Sfinților Părinți n-a fost lipsită de pietre de poticnire. În con­secință, afirmă: „Nenumărate și pline de învățăminte sunt scrierile despre nevoințele isihasmului, despre eforturile și mai ales despre numeroasele pietre de poticnire care te întâmpină aproape la fiecare pas, piedicile tot mai grele care te opresc și de care nu poți să treci decât prin rugăciune, prin întărirea credinței și prin ajutorul divin de care nu se poate bucura oricine” (pp. 25-26).

Cu cuvintele: „Fiecare martir al creștinătății a fost ucis...”, Alexandru Surdu face un lung expozeu despre Constantin Brâncoveanu și Cetatea lui Dumnezeu, cu date și fapte petrecute în istoria martirajului românesc și, în speță, despre drama lui Brâncoveanu, care și-a ilustrat credința sa și prin ctitorirea Mănăstirii Sâmbăta, o adevărată „Cetate a lui Dumnezeu”, vatră de rugăciune și păstrătoare de obiecte și cărți vechi, precum Biblia de la București, tipărită în 1688, sub auspiciile domnitorului.

Atenția autorului se îndreaptă apoi spre biografia exemplară a principelui Dimitrie Cantemir, care a avut parte de o educație în toate științele vremii. Ca urmare, a lăsat scrieri de valoare istorică și literară, remarcate în toate mediile culturale ale Europei. În opera acestuia, relevă aspecte logico-pedagogice care pun în evidență viziunea filosofică a lui Cantemir, fapt exemplificat punctual în fiecare lucrare.

În studiul nr. 4, Hiperexactitate și perfecțiune la Mihai Eminescu, Alexandru Surdu vorbește despre frumusețea creațiilor poetului, cel care a fost urmărit, pe tot parcursul vieții sale și al activității literare, de ideea de a realiza opere bine făcute, chiar fiind marcat de sentimentul de hiperexactitate, deși destinul i-a fost uneori potrivnic. Faptul poate avea semne chiar în comportamentele sale bizare de tinerețe, apoi în necazurile cu oboseala și boala sa necruțătoare.

Despre Marea Unire de la 1918 se scriu cuvinte alese, pentru a elogia jertfa de sânge a eroilor din toate ținuturile românești. Autorul face o lungă prezentare istorică a situației din preajma Unirii și descrie evenimentul cu date documentare, precum și cu observații personale extrem de valoroase. Relevă, în context, luptele care au avut loc în zona Ardealului, în Primul Război Mondial, și jertfele pe care le-au plătit românii. Dar consideră că „n-a fost prielnic Primul Război Mondial pentru noi, dar pentru Unirea noastră a fost, iar semnul prin care am învins a fost și va rămâne Crucea” (p. 71).

În continuare, autorul prezintă aspecte interesante din viața unor personalități ale științei și culturii românești. Scrie despre Filosofia educației la Spiru Haret, notează Gânduri despre George Bacovia, în contextul studiilor acestora și al evenimentelor care le-au marcat existența intelectuală, respectiv cea literară.

Logician de excepție, Alexandru Surdu consacră un studiu profund, în Logică și religiologie, la o problemă cu totul nouă și originală, pentru a remarca aspecte teoretice mai puțin cunoscute. „Logica este artileria grea a filosofiei”, declară domnia sa, con­cepție de la care pornind coboară la filosofii antici Platon și Aristotel, filosofii stoici și peripatetici, apoi descinde spre filosofii perioadei moderne, până la logicienii religiei. În consecință, declară că și religia are artileria grea a logicii, cu care a supraviețuit de la începuturile lumii până astăzi.

Cu siguranță, Alexandru Surdu se remarcă a fi un gânditor sau un filosof creștin. Exegezele domniei sale depășesc gândirea de suficiență a unui trecut demitizant, pe care l-am trăit până de curând, și ancorează într-o logică a realităților spirituale de nivel elevat, prin care valorifică tot ceea ce e mai valoros în știința și religia românească. Acest lucru se vede și în studiul Problema nou­tății în filosofie, în care spune, de la început: „Filosofia este o îndeletnicire veche, doar religia o mai întrece, de cel puțin două milenii și jumătate” (p. 105). Un studiu dens, pe o lungă perioadă istorică, în care prezintă toată evoluția logicii și a filosofiei, cu referiri pertinente la implicarea logicii în religie.

Într-un alt studiu, autorul apreciază în mod deosebit pe Constantin Noica, numindu-l, pe drept cuvânt, filosof, deși unii l-au denigrat, alții l-au considerat în anumite limite. Noica a realizat o deschidere în filosofia noastră, care merită apreciată ca atare. Problema o dezbate și în cele ce urmează.

În capitolul Afinități elective între Blaga și Noica, face o com­parație spunând că Blaga nu și-a terminat sistemul filosofic, în timp ce Noica, în Devenirea întru Ființă, a fost mai metodic și și-a expus conceptul sistematic, ceea ce îl salvează în știința filosofică. Astfel el accede la statura de filosof modern, comparabil cu Kant, Hegel și alții.

Volumul academicianului Alexandru Surdu se continuă cu un articol tot de respirație filosofică: Memorialul de la Valea Plopului, în care face referiri substanțiale despre personalități precum Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu și, evident, iarăși Noica. Apoi scrie Spiritualitate românească și no­blețe în Maramureș, despre Liceul Crucii de Argint și despre Ultimul Solomonar care a fost în zona Brașovului.

O carte scrisă cu talent vizionar, în care autorul face un periplu savant prin mari probleme de spiritualitate, sondând domenii valoroase și depășind cu succes pietrele de poticnire în știința filosofică, istorică, teologică și cultura națională, domenii în care s-au remarcat și unii înaintași de frunte. De astă dată, lucrurile sunt tratate într-o notă de originalitate, proprie domnului academician Al. Surdu, personalitate inconfundabilă în știința românească, cu care pătrundem în universul de gândire al lumii într-o altă lumină, cea înnobilată de spirit și frumusețe creștină.