Chipul Mântuitorului

Poate nu întâmplător, anul acesta, la Moșii de toamnă, mi-am amintit, foarte viu, de un  elev care sper că va fi fost și el prezent, pentru pomenirea tatălui său. Era un tânăr cu suflet frumos, care răspundea foarte rar. Se îmbrăca asemenea rockerilor, cu haine negre, purta lanțuri și bijuterii de argint cu simboluri diverse, parțial orientale și un inel cu un craniu. Părea, dar nu era, un răzvrătit. Cuvintele lui, uneori în răspăr, aveau profunzimea pe care o dă suferința, vedeam urmele ei în felul lui de a fi.

Desigur, stătea în grupul celor mai vocali contestatari ai valorilor religioase, dar clar era altfel decât ei. Trăia în mijlocul lor o sigurătate, o tristețe, pe care tot mai mulți tineri o experimentează astăzi, din motive diferite, dar, la limită, identice. Fugea de o durere pe care am așteptat mai bine de un an să mi-o descopere.

Din cealaltă lume

Eram după o lecție despre arta creștină. Vorbisem despre începuturile iconografiei, portretele funerare de la Fayum, cultul morților în biserica primară, nevoia de a vedea și a păstra chipurile iubite, icoanele Mântuitorului și ale Maicii Domnului, ale martirilor, ale altor sfinți. Apoi am discutat funcțiile icoanei, catehetică, liturgică, harică și estetică, implicațiile lor și importanța modului de reprezentare pentru a transmite adevărul despre Hristos și nu un fals.

Țineam ca elevii să știe că icoanele prototip au fost pictate pe parcursul secolelor de Sfinți iconari, care L-au văzut pe Dumnezeu, pe Maica Domnului și pe sfinți, fie aievea, fie în văzduhul inimii lor, de exemplu Sfântul Apostol Luca, Sfântul Andrei Rubliov sau Sfântul Pafnutie. Posibilitatea vederii lui Dumnezeu a fost provocatoare pentru ei.

Elevul meu lipsise destul de mult, dar atunci m-a însoțit pe drum spre cancelarie, argumentându-mi în diverse feluri inexistența lui Dumnezeu. Nu ajungeam nicăieri, erau doar textele standard de pe site-urile ateiste pe care le rostea, parcă pentru a se convinge pe sine. I-am cerut să lase citatele și să îmi spună de ce, pentru el, personal, nu există Dumnezeu. L-am simțit că se clatină. Apoi, dintr-o suflare mi-a spus că tatăl său murise de câțiva ani într-un stupid accident de motocicletă. Era frânt de un dor nespus, iar inima lui curată de copil nu putea accepta un Dumnezeu care să i-l ia. I-am răspuns, parafrazând cuvintele Mitropolitului Antonie de Suroj: „Dumnezeul Acesta, pe Care Îl contești, este singura ta șansă de a-l mai vedea vreodată”.

Am plecat spre cancelarie, dar am simțit o liniște nefirească. M-am întors să-l văd. Rămăsese uluit în capul scărilor. A stat un timp, apoi a plecat descumpănit. După orele urmă­toare, am tot vorbit. În sfârșit, se ruga pentru tatăl său și îl iertase că l-a părăsit astfel. Deși păstra aparența nonconformistă față de colegi, a fost la spovedit. Am știut că în sufletul lui se schimbase icoana unui dumnezeu fals cu cea a lui Hristos, Învierea și Viața.

Bartimeu

În ultimul timp am tot auzit despre tineri la fel de însingurați și deznădăjduiți. Părinții lor nu au murit, dar totuși sunt ca morți pentru ei. Și atunci fie aleg să nu mai meargă la școală, fie nu-și mai caută un serviciu, fie nu mai ies din casă, ci se izolează într-o lume virtuală tot mai atrăgătoare, confortabilă și pierzătoare de suflet.

Sindromul Hikikomori, originar din Japonia, a căpătat amploare în ultimii ani, devenind o reală provocare, mai ales în statele bogate în care Dumnezeu nu are loc. Este o formă de depresie care are la bază mai multe cauze. La început este presiunea părinților de a-i face pe tineri competitivi, adaptați concurenței, dublată de modelele din social-media și teama de a fi judecați sau confruntați. Apoi, în etapa abandonului școlar, măsurile punitive ale familiilor care incriminează și deconectează internetul nu fac decât să agraveze situația, pentru că aceasta era probabil singura formă de validare, relaxare sau refugiu. În ultima etapă tinerii se izolează în cameră. Ruptura față de părinți, percepuți ca factor de stres, este aproape totală, cu excepția confortului material pe care aceștia îl asigură și care le slăbeşte motivația de a munci. La acestea se adaugă știrile negative din mass-media. Tinerii sunt orbiți de frica de eșec, de abandon, de moarte și de singurătate, de griji, de ecrane.

Deși merg și par să vadă, sunt opaci față de sensul real al vieții și nu Îl pot vedea pe Dumnezeu, sau au concepții greșite despre El, bazate tot pe frică, dacă au fost presați și în această direcție, fiindu-le prezentat mai degrabă sub aspectul dreptății Lui decât sub cel al iubirii. Totuși, esențial, ceva în interiorul lor strigă, asemănător orbului din naștere.

„Doamne, să (Te) văd!”

Lăsând deoparte toate cauzele de natură psihologică, problema principală în sindromul Hikikomori, la fel ca în orice depresie, după cum arată maica Pahomia, este necredința sau depărtarea de Dumnezeu. Iar deznădejdea este mai ucigătoare decât războiul, pentru că un om credincios căzut în luptă poate fi un sfânt, dar un om cu luminile stinse trăiește iadul încă de aici.

Trăim o formă nouă de iconoclasm, ivit din ideologiile moderne și dezvoltarea tehnologică, care Îl alungă pe Hristos și le oferă  tinerilor imaginea goală a unei lumi autosuficiente, anti-Hristice. Pentru că temeiul zugrăvirii icoanelor este Întruparea Domnului, iar Dumnezeu-Omul este incomod pentru bunăstarea, competiția, moda, autorealizarea, tehnologia, corectitudinea politică actuală, prezentate vizionar (deși diferit față de canoanele erminiei bizantine) de Sfântul Arsenie de la Prislop în pictura de la Drăgănescu. În acest context capătă un nou înțeles faptul că tot acolo, Sfântul Arsenie a pictat în Altar un alt sfânt iconar care a pătimit moarte martirică în vremea iconoclasmului, Sfântul Ștefan cel Nou, fiind prăznuiți amândoi în aceeași zi. 

Revin la elevul meu. Am sentimentul că discuția despre icoană a fost un moment de har, care i-a arătat cumva o geană din lumina altei lumi. A fost cu siguranță datorat rugăciunilor sfinților iconari despre care vorbisem, care au făcut să cadă cuvintele Mitropolitului Antonie pe un loc bun. În iconoclasmul actual, despre care vorbeam mai sus, noi nu putem pune în inimile tinerilor expuși exigențelor amintite, pe Hristos, Cel care a pătimit din iubire față de oameni, cu atât mai mult un Dumnezeu care îngăduie toate relele din lume, respectând libertatea omului, dacă nu avem noi înșine în inimi adevăratul Său Chip. Riscul extremelor este mereu prezent și putem să transmitem o imagine falsă sau magică despre El, fie de judecător aspru, fie de tonomat de îndeplinit dorințe.

Dar Sfinții iconari, care s-au rugat, asemenea Sfântului Sofian de la Antim, să fie călăuziți „în căutarea cu smerenie a sfântului Său chip”, pot să Îl zugrăvească, prin rugăciune, în sufletele lor. Și mi se pare uluitor cum rânduiește Dumnezeu lucrurile, ca să înțelegem. Căci Hristos l-a înviat pe prietenul său Lazăr înainte de Patima sa, iar peste veacuri, a venit rândul unui alt Lazăr, Zugravul, să „învie” chipul Domnului distrus de iconoclaști, pictându-L în mozaic deasupra porții palatului imperial.

Cred cu tărie în ajutorul Sfinților iconari, care pot dărâma urâciunea pustiiri din sufletele tinerilor și pot pune în altarul sufletului lor chipul Mântuitorului. Să-l cerem. Pentru că nu există sete mai mare decât setea de Dumnezeu, nici singurătate mai grea decât lipsa Lui, dar nici bucurie mai mare decât (re)găsirea Sa.