Invitat la Iași, la 31 octombrie 2023, în cadrul seriei de conferințe organizate periodic de Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa”, profesorul universitar clujean Mircea Miclea, fost ministru al educației, a vorbit despre disfuncțiile psihocomportamentale identificate în rândurile universitarilor, subliniind necesitatea monitorizării acestora și, din când în când, a „igienizării individuale sau multinivelare”.
Într-o aulă plină de studenți, profesori, dar și de profesioniști din alte domenii, Mircea Miclea a vorbit cu luciditate și cu mult curaj despre unele formațiuni comportamentale disfuncționale vizibile la nivelul corpului profesoral, generate și amplificate de mediul în care activează, adică de universități. Observațiile invitatului, profesor la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, au constituit un fel de oglindă pentru universitarii prezenți, în fața căreia, poate, unii s-au recunoscut, alții nu s-au simțit tocmai confortabil, alții și-au asumat un exercițiu de autoreflecție și, de ce nu, de autoigienizare comportamentală. „Exercițiile de reflecție nu sunt întotdeauna confortabile”, a spus profesorul Miclea, amintind însă că aceste vulnerabilități pe care interacțiunea cu mediul de exercitare a profesiei le generează pot contamina performanțele individuale și ale întregii comunități academice.
Prima dintre cele șase astfel de vulnerabilități este narcisismul universitar, acea hipertrofiere a egoului profesorului, cauzată de constrângerile relativ reduse din universități, „instituții protejate de asprimea realității”, în care există multă autonomie și multă libertate academică, și de feedback-ul corectiv dinspre societate, care vine destul de târziu. „Acest narcisism se poate proiecta pe instituție, pe interesele și fantasmele noastre, pe modul de construire a curriculumului. El duce și la identificarea excesivă cu rolul nostru. Dar, atenție, am un rol, nu sunt rolul pe care-l am”, a explicat Mircea Miclea.
A doua formațiune comportamentală disfuncțională pe care a identificat-o este așa-numita „retorită”, de care suferă mulți universitari. Este vorba despre acea trăire în discurs care generează lentoare în acțiune, rezistență la schimbare, care duce la prea multe cursuri teoretice și la mult prea puține abordări, stagii, cursuri practice. Potrivit profesorului clujean, „retorita ne ține excesiv de mult în registrul reflexiv și amână acțiunea”, rezolvarea problemelor.
Indiferentismul sau dezangajarea instituțională a fost o altă problemă adusă în discuție, care se traduce prin nepăsarea în fața a ceea ce se întâmplă în instituție, evitarea responsabilităților, a funcțiilor manageriale, lucruri care se răsfrâng asupra amânării deciziilor de reformă, a performanțelor în cercetare. Asta apare, a explicat profesorul Miclea, mai ales din cauza faptului că identitatea unui profesor, recunoașterea lui, „este dată de comunitatea științifică și nu de instituție. De aceea privim cu indiferență ce se întâmplă în universitate”.
La fel de vizibilă este și „gloriola”, gloria pe care, ca profesor, ți-o extragi din reușite mărunte, ajungând să te crezi mai important decât ești. „Francezii au o vorbă: «Dacă mă analizez, mă detest, dacă mă compar, mă admir». «Gloriola» vine din relația epistemică și de putere asimetrică cu studenții noștri”, a subliniat Mircea Miclea.
Riscofobia și multifrenia au fost ultimele două vulnerabilități despre care a vorbit fostul ministru al educației, ambele explicând starea actuală a cercetării și lipsa de dezvoltare, de progres, în universități. Riscofobia este un „efect al istoriei de viață, al faptului că universitarii, în general, provin dintr-un «mediu safe și trăiesc într-un mediu safe» și se traduce prin evitarea asumării de riscuri, vitale în cercetare, în inovație. În cercetare nu ne asumăm riscuri, evităm problemele mari, evităm decizii mari în universitate. Dar inovația presupune riscuri. Așa că să nu ne mirăm că azi inovația nu se mai face în universități, ci în spin-off-uri”.
Multifrenia se manifestă prin felul în care „ne dezvoltăm mai multe identități - vrem și cercetare de vârf, dar și dezvoltare pe orizontală, avem un discurs care susține excelența, dar fetișizăm indexul citărilor sau ranckingul (clasamentul universităților în lume, n.r.)”, după cum a explicat profesorul clujean. El a exemplificat cu un episod din experiența sa profesională, povestind că a construit o platformă inovatoare de evaluare și intervenție psihologică computerizată, foarte apreciată pe plan național și internațional, care nu a fost apreciată la nivelul universității în care lucrează decât după ce a scris într-o revistă cotată la nivel internațional și a avut multe citări. Cu alte cuvinte, instituția nu a apreciat/valorizat ceea ce a făcut, ci ceea ce a scris despre ce a făcut.
