În Numele Lui (II)

Luna august, prin praznicele Adormirea Maicii Domnului și Tăierea capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, stă sub semnul celor mai mari sfinți pe care i-a dat neamul omenesc. Faptul că peste 4,2 milioane de români, adică mai bine de o cincime din populația țării, poartă numele Maria și Ioan sau derivate ale acestora arată importanța lor deosebită în poporul nostru. Celebrarea zilei Marinei Române sub patronajul Maicii Domnului și faptul că, de anul acesta, printre propunerile de canonizare se află și Doamna Maria Brâncoveanu, cu data de prăznuire 16 august, o subliniază o dată în plus.

În mod vădit, frecvența numelor într-un neam exprimă ceva din ethosul lui. Tocmai de aceea este interesant faptul că, în ultimii ani, se observă o varietate tot mai mare de nume care reflectă o schimbare la nivel mai profund: al modelelor și al raportării la Dumnezeu.

Vechi și nou

Punerea numelui revine în general în sarcina părinților. Desigur, în istorie au fost situații de excepție, în care Însuși Dumnezeu a hotărât numele pruncului. Spre exemplu, Sfântul Arhanghel Gavriil i-a descoperit preotului Zaharia numele Sfântului Ioan Botezătorul. Semni­ficația lui, „Dumnezeu a avut milă”, conține misiunea sa de a vesti trecerea de la lumea Vechiului Testament, axată pe legea dreptății (a talionului), la cea a Noului Testament, axată pe legea iubirii. Același Arhanghel i-a descoperit Fecioarei Maria numele Domnului: Iisus, care conține în sine misiunea Sa, anume aceea că va fi Mântuitorul lumii. Căci „Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 9-10).

De obicei în trecut, în Ortodoxie, dacă Dumnezeu nu rânduia altfel, numele erau alese din considerente duhovnicești. În mod tradițional, predominau cele ale sfinților din primele secole creștine: apostoli, mucenici și mucenițe, ierarhi, cuvioși și cuvioase. Se ținea cont de sfântul zilei în care Dumnezeu a binevoit să se nască pruncul, de sfinții mai mari prăznuiți în preajma acesteia, sau, în lipsă, de sfântul căruia îi este închinată ziua din săptămână în care a venit pe lume copilul.

În ultimul timp, ca urmare a secularizării, a globalizării și a migrației, numele sunt alese mai degrabă din alte considerente, lumești, precum solicitările nașilor, influențele rudelor și interferențele culturale, care stimulează moda numelor din lumea greco-romană sau păgână, a numelor apusene sau modernizate. De asemenea, mulți dintre elevii care aparțin cultelor neo-protestante, dată fiind aplecarea spre studiul biblic și modul de interpretare a Noului Testament în lipsa Sfintei Tradiții, au nume care arată o înclinație aparte spre iudaism.

Numele voastre sunt scrise în ceruri

Una dintre cărțile care mi-au marcat viața a fost „Școala rugăciunii”, a Mitropolitului Antonie de Suroj, care nădăjduiesc să fie canonizat cândva. Cu privire la modul în care ne putem ruga lui Dumnezeu, într-o relație autentică, eu-tu, părintele Antonie sublinia importanța numelui în dialogul dintre persoana umană și Persoanele divine.

Astfel, numele rostit în Taina Sfântului Botez „o leagă pe persoana botezată de Dumnezeu, pentru că, primindu-l, omul acela moare cu Hristos și învie din nou”. Numele de botez este o chezășie a acestei legături, pecetluită în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Cu el suntem pomeniți înaintea lui Dumnezeu în această viață, dar și după trecerea din ea. Mai mult, „numele de botez îl leagă și de o mul­țime de oameni care au primit același nume, și, mai înainte, cu cel care a transformat primul un nume păgân într-un nume creștin, primul sfânt care a adus acest nume în Biserică”.

Pentru a conștientiza elevii asupra însem­nătății numelui pe care îl purtăm, obișnuiam să le aduc la oră „Dicționarul onomastic creștin”, de unde fiecare își extrăgea aspecte semnificative legate de înțelesul propriului nume sau de viața și virtuțile sfinților, mai vechi sau mai noi, care l-au purtat. Accentul cădea pe faptul că „numele exprimă o uniune, un fel de rudenie întemeiată pe dragoste”, după cuvântul lui Tito Colliander, „De aceea, ziua onomastică este mai importantă decât cea de naștere: ea semnifică legătura cu Biserica cerească, este sărbătoarea sufletului, pe când nașterea este legată de cele ale trupului”.

Pentru cei care nu își găseau numele în dicționar, obișnuiam să le aduc o carte minunată, a părintelui Virgil Gheorghiu, „Cum am vrut să mă fac sfânt”, dimpreună cu invitația de a-i urma exemplul și prin propria viață să-și înscrie numele cândva în calendar.

Te-am chemat pe nume, al Meu eşti!

Dar omul nu se poate sfinți fără Sfintele Taine și fără fapte bune, fără rugăciune. De aceea, Mitropolitul Antonie Bloom îndemna către dialogul viu și personal cu Dumnezeu: „cheamă-L pe Dumnezeu cu numele pe care El și L-a ales în împrejurările vieții tale. În acel moment vă veți fi întâlnit”. El nu invita la o abordare dogmatică sau filosofică a lui Dumnezeu, cum Îl numea, spre exemplu, Lucian Blaga: Marele Mister, Absolutul, Transcendentul, Divinitatea, Necunoscutul sau Marele Anonim, ci la una personală care să implice omul direct, așa cum am văzut în dialogul dintre Sfânta Maria Magdalena și Mântuitorul, în dimineața Învierii. Domnul a chemat-o pe nume, „Maria!”, iar ea i-a răspuns „Rabuni!” pentru că, în contextul vieții ei, după eliberarea de sub stăpânirea celui rău, Hristos i S-a descoperit ca Învățătorul pe Care L-a urmat.

Spuneam că numele noastre ne însoțesc întreaga viață și în veșnicie, până la Judecata de Apoi. Atunci, la învierea cu trupul, realitatea ființei noastre se va întregi și vom intra într-o nouă viață. Aceasta ar presupune, la fel ca la botez sau la călugărie, un nou nume. Interpretând versetul de la Apocalipsa (2, 17), „Biruitorului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi da lui o pietricică albă şi pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ştie, decât primitorul”, părintele Antonie scrie, despre puterea numelui, cuvinte la care putem reflecta o viață: „Acesta nu este un diminutiv, nu este nume de familie și nici nume de botez. Este un nume, un cuvânt, care este aidoma nouă, care coincide cu noi, care este noi. Am putea chiar spune că este un cuvânt pe care Dumnezeu l-a pronunțat când a voit să fim și care este noi, așa cum noi suntem el. Acest nume definește unicitatea noastră absolută și de nerepetat în legătură cu Dumnezeu. Nimeni altcineva nu poate cunoaște acest nume, căci nimeni nu poate, în ultimă instanță, să cunoască pe cineva așa cum îl cunoaște Dumnezeu; și totuși, tot ceea ce poate fi cunoscut despre noi izvorăște din acest nume necunoscut”.

Mă întorc la tânărul rătăcit care îl pomenea pe cel rău și la toți cei care, asemenea lui, cheamă pe nume duhurile întunericului. Ca profesori de religie, suntem responsabili dacă, la vremea cuvenită, nu le-am arătat tinerilor cum să folosească puterea pe care o avem, de la Adam, de a pune nume lucrurilor și ființelor, astfel încât să le descrie realitatea existențială. Domnul să-i îndrepte și pe noi să ne miluiască, ca să putem fi împreună cu cei care în Împărăția lui Dumnezeu „vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apocalipsa 22, 4).

Citiți și: În numele Lui