21 mai 1965 a însemnat pentru TVR inaugurarea Teleenciclopediei, emisiune de cultură şi civilizaţie universală. Cu ocazia împlinirii a 43 de ani de la apariţia primei emisiuni Teleenciclopedia a Televiziunii Române, am avut plăcerea să vorbim cu doamna Sanda Ţăranu, una dintre vocile cele mai cunoscute din TVR, cea care s-a confundat cu emisiunea cea mai vizionată timp de mulţi ani de zile. Doamna Sanda Ţăranu a intrat în Televiziune în 1963, pentru o perioadă de… tranziţie, fiindcă îşi dorea să facă actorie. Tranziţia însă s-a prelungit, spre bucuria telespectatorilor români, până în 1996.
Ce a însemnat emisiunea Teleenciclopedia pentru dumneavoastră?
Teleenciclopedia a rămas cea mai longevivă emisiune a Televiziunii Române şi aş spune, fără modestie, că pot concura cu ea ca număr de ani lucraţi în această instituţie. Când a apărut, pe la mijlocul anilor â60, primul care şi-a pus semnătura ca realizator al ei a fost Adolph Oprescu. Apoi s-au perindat şi alţii. Nu sunt sigură dacă a fost ideea lui sau dacă au preluat-o de la vreo altă televiziune, întrucât TVR-ul avea legături cu mai multe televiziuni din afara ţării. De regulă, subiectele de cultură generală şi civilizaţie ne parveneau de la BBC. S-ar putea să fi existat şi alte surse. Pe lângă ele, când alcătuiau sumarul emisiunii, realizatorii introduceau şi câte un subiect din istoria şi cultura noastră. În felul acesta, publicul putea să afle şi contribuţia României la cultura universală. Reportajele erau traduse, iar textele se încredinţau spre lectură unor voci cu timbru şi frazare impecabile, încât să fie accesibile pentru toată lumea, indiferent de gradul de instruire. Îmi aduc aminte cât interes manifestau copiii faţă de această emisiune. Colaborarea mea cu Teleenciclopedia a început prin anii 1983-1984 şi a continuat fără întrerupere până în 1996. În toţi aceşti ani, realizatori au fost Cornelia Rădulescu şi Ioan Ionel. La un moment dat i-am spus Corneliei că aş încerca să fac şi traducerea textului pe care îl aveam de citit. Ceea ce am şi făcut, inclusiv adaptarea lui pentru televiziune. De cele mai multe ori textele mele aveau ca subiect momente din viaţa animalelor şi a plantelor. Ca să nu se strecoare vreo greşeală privind noţiunile de specialitate, apelam la un consultant stiinţific, domnul Alexandru Marinescu de la Muzeul „Grigore Antipa“. A fost o experienţă interesantă, am făcut-o cu trudă, dar şi cu plăcere, iar acum mă bucur că oamenii îşi amintesc de anii când am colaborat la Teleenciclopedia.
Cum aţi colaborat cu ceilalţi prezentatori ai acestei emisiuni?
Îmi aduc aminte cu drag şi admiraţie de Mariana Zaharescu, Sorin Balaban, Dinu Ianculescu, Florian Pittiş... Fiecare avea subiectul lui, iar lectura se făcea concomitent cu filmele care rulau în faţa noastră, de aşa manieră încât sa fim sincronizaţi cu imaginile. Ne făcea plăcere să ne întâlnim, să schimbăm câteva vorbe. Nu era timp de şuetă. Fiecare avea partitura sa, independent de celălalt.
E bine că astăzi televiziunile au renunţat la rolul de crainic-prezentator al întregului program?
Când am intrat în TVR, în 1963, imediat după absolvirea Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografie, am făcut prezentări de programe, spectacole cu public, dar şi telejurnale. Cu timpul, ne-am specializat: unii făceau numai buletine de ştiri şi telejurnale, alţii doar prezentări de programe şi mă bucur că cei care conduceau atunci destinele TVR-ului m-au ales pe mine pentru acest din urmă gen de emisiuni. Ştirile se prezintă neutru. La programe însă, în funcţie de specificul emisiunilor ce le alcătuiesc, poţi interveni afectiv, cu reacţiile şi cunoştinţele tale. Într-un fel prezinţi o anchetă socială sau un reportaj şi altfel o piesă de teatru, o emisiune de divertisment, un concert simfonic sau un film de cinematecă.
Se făcea cultură în mod serios şi deloc ostentativ. Între emisiunile acestea, apăream ca să dau informaţii, şi să creez spectatorului o anumită stare de spirit de la o anumită tematică la alta. Nu era uşor, dar, cu timpul, acumulând cunoştinţe şi fiind la curent cu cât mai multe evenimente m-am perfecţionat. De multe ori, atunci când timpul îmi permitea, aveam grijă să-i anunţ pe privitori despre emisiunile pe care n-ar trebui să le piardă. Oamenii se obişnuiseră cu prezenţa noastră şi am convingerea că altul este impactul când vezi o persoană înaintea ta care îţi comunică anumite lucruri, cunoscând psihologia celui care se află dincolo de ecran, în comparaţie cu un generic promoţional pe care sunt trecute titluri şi ore de emisiuni. Azi se întâmplă să se transmită un film în mai multe părţi şi nimeni nu-ţi spune când vei putea vedea partea a doua sau a treia. Trebuie să consulţi programul tipărit, dar în graba de azi se poate să uiţi acest lucru.
Apoi, dacă o prezentatoare apare într-o ţinută şocantă(coafură, vestimentaţie, accesorii inutile), cei care privesc la TV încep să comenteze cu cei din preajma lor, se distrează pe socoteala acesteia şi nu mai sunt atenţi la ceea ce spui, mesajul se pierde.
Multe lucruri le-am sesizat din scrisorile primite. Într-una din ele, o fetiţă de şcoală primară mi-a scris: „Tanti Sanda, când apăreţi dumneavoastră la televizor, la noi în casă se face linişte.“ În primul moment m-am bucurat, dar apoi m-am speriat puţin. Orice greşeală de cultură generală sau de rostire a limbii române te costă. Niciodată nu m-am bazat pe creditul acordat de telespectatori.
Ce oameni de seamă aţi cunoscut în TVR?
În televiziune am avut colegi pe care i-am admirat şi i-am respectat. În această instituţie, munca se face în echipă, fiecare are rostul lui şi nimeni nu este mai presus de celălalt. Nimic nu aş fi putut face de una singură. Când intram în TVR, holurile erau pline de artişti, oameni de ştiinţă, invitaţi ocazionali, încât dacă i-aş numi, nu ar ajunge spaţiul. Sălile de repetiţii erau aşa de aglomerate, încât se lucra şi noaptea. Între cei care m-au impresionat cel mai mult s-a numărat Alexandru Bocăneţ. Sunt sigură că vă aduceţi aminte de suita emisiunilor de divertisment „Gala Lunilor“, realizată de el. L-am pierdut pe Andu Bocăneţ la cutremurul din 1977. Cred că dacă ar fi trăit, „Gala lunilor“ ar fi putut concura ca longevitate cu Teleenciclopedia. Actori, cântăreţi, instrumentişti, balerini puteau să se afirme în emisiuni televizate şi să fie admiraţi de telespectatori. M-am întâlnit aici cu romancieri, dramaturgi ale căror opere ecranizate erau nelipsite din repertoriul Teatrului TV, pe lângă cele din dramaturgia universală. Oameni de ştiinţă cu care am avut contacte au fost o sumedenie. Ion Marin Sadoveanu, Grigore Moisil, Edmond Nicolau. Odată, îmi amintesc că a venit la mine celebrul matematician Octav Onicescu. Mi-a spus nişte cuvinte atât de frumoase, încât am rămas copleşită. Nu-mi venea să cred. Mă pierdusem de tot încât abia am reuşit să bâigui un mulţumesc. La fel mi s-a întâmplat şi cu Geörgy Covacs, Nicolae Herlea. De la Alexandru Giugaru am auzit pentru prima dată această frază: „Vă iubim, că sunteţi a noastră.“ Am crezut că se referă la faptul că sunt actriţă, că fac parte din breasla lor. Pe urmă, acest mod de adresare, „a noastră“, a apărut foarte des în scrisori şi pe stradă, la oamenii obişnuiţi, parcă se vorbiseră între ei ca să mi se adreseze aşa. Televiziunea Română a avut conducători excepţionali, care şi-au creat o echipă solidă, alcătuită din profesionişti. Cu unul dintre ei, Iuliu Puşcaşu, m-am întâlnit anul trecut şi mi-a zis: „Sanda, noi am învăţat televiziune alături de voi.“ Şi la vremea aceea s-au făcut restructurări pe bază de dosar. Ei bine, preşedintele Valeriu Pop s-a dus la Comitetul Central, a bătut cu pumnul în masă şi a spus că el nu se desparte de profesionişti. Şi n-a făcut-o.
Cum aţi ajuns crainică la TV?
Din întâmplare, sau aşa mi s-a părut. Probabil că nu am fost chemată întâmplător. Ca studentă la Institutul de Teatru, am colaborat cu televiziunea. Cred că de atunci am fost remarcată. După absolvire, am refuzat repartiţia în teatru întrucât promoţia mea nu a avut alocat nici un loc în teatrele bucureştene. Familia mea era în Bucureşti, iar eu eram căsătorită cu Nicolae Ţăranu, prim solist la Teatru de Stat de Operetă. Într-o zi am fost chemată la televiziune. Mi s-a propus postul de crainic-prezentator. Primul impuls, primul răspuns a fost „nu“. Eu sunt actriţă, şi asta mi-am dorit din totdeauna. După ce m-am consultat cu soţul meu, am acceptat crezând că va fi o perioadă de... tranziţie. Nu a fost aşa. Aş vrea să spun că TVR-ul a reprezentat pentru foarte mulţi dintre noi o a doua casă. Arhiva TVR-ului este plină de valori cu care s-ar putea mândri orice televiziune din lume. Unii vorbesc despre perioada din anii comunismului că ar fi fost una gri. Nu aş fi de acord, în ceea ce priveşte TVR-ul. E adevărat, au fost şi momente grele, cu privaţiuni, cu cenzură în televiziune, dar aşa e viaţa. Ea înseamnă şi bucurii şi necazuri, realizări şi neîmpliniri, lumină şi întuneric. Trebuie să ai înţelepciunea să păstrezi echilibrul, iar mie îmi face plăcere să amintesc de momentele frumoase petrecute în TVR. Şi eu am avut nemulţumiri. Cea mai mare a fost renunţarea la meseria pe care mi-am dorit-o atât de mult, cea de actriţă. Dar în permanenţă am avut un sprijin moral în soţul meu, în părinţii mei. Probabil că destinul, acea forţă mai presus de noi, pe care o numim Dumnezeu, hotărâse altceva pentru mine. Şi nu-mi pare rău.
Cum este munca de crainic-prezentator în televiziune?
La Televiziune trebuie să ştii ce să spui şi, în plus, să transmiţi acel ceva care să treacă de micul ecran. Cu cât o faci mai bine, cu atât oamenii cred că este foarte uşor de realizat. Şi totuşi este foarte greu. E ca la balet. Când vezi piruetele şi salturile acelea graţioase, eşti convins că sunt nişte mişcări naturale, fireşti. Ai vrea să le realizezi şi tu. Dar nu îţi reuşesc, pentru că în spatele lor stau pregătirea asiduă şi exerciţiul zilnic. În meseria noastră, 90% este muncă şi 10% este talent.
