Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice, înscrisă în calendar în dreptul datei de 1 octombrie, s-a stabilit în mod oficial în sesiunea ONU din decembrie 1991. Propunerea de a se alege această dată aparţine delegatului Greciei la acea conferinţă, Arghir Anastasios, profesor la Universitatea din Atena, care a socotit ca „toţi vârstnicii să se aşeze sub Acoperământul Maicii Domnului“ - sărbătoare înscrisă în calendar la această dată (1 octombrie). Despre această sărbătoare şi despre semnificaţiile ei în lumea contemporană vom dialoga, în cele ce urmează, cu preotul paroh Ioan Ioanicescu, de la parohia Obedeanu din Craiova, care împlineşte anul acesta, la 1 octombrie, 70 de ani de viaţă şi 45 de ani de slujire preoţească.
Este cunoscut faptul că de aproape 20 de ani Adunarea Generală a ONU a consemnat ca zi internaţională a persoanelor vârstnice data de 1 octombrie a fiecărui an. Părinte Ioanicescu, ce semnificaţie are această sărbătoare şi de ce se serbează la 1 octombrie?
Problema stabilirii unei sărbători a persoanelor vârstnice s-a lansat în mod concret încă de la crearea Uniunii Europene. Fixarea unei date anume a oscilat în decursul anilor în funcţie de propunerile făcute de către fiecare ţară. În sesiunea ONU din februarie 1991 s-a pus din nou problema stabilirii unei date şi s-a convenit asupra zilei de 1 septembrie. Delegatul Greciei, profesorul universitar Arghir Anastasios, a intervenit cu propunerea de a stabili data de 1 octombrie, întrucât întreaga comunitate creştină sărbătoreşte în această zi Acoperământul Maicii Domnului, urmând ca „toţi vârstnicii lumii să se aşeze sub ocrotirea Maicii Domnului. El a derulat atunci în plen toată istoria acestui praznic, ca fundamentare creştină. Nu s-a înscris nimeni la cuvânt, n-a exisat nici un comentariu, nu a votat nimeni, rămânând totul în suspensie.
În 16 decembrie 1991, Adunarea Generală a ONU a aprobat în unanimitate data de 1 octombrie, fără a se aminti ceva de propunerea profesorului grec şi de semnificaţia religioasă a acestei zile. Faptul că s-a convenit pentru alegerea acestei date însemnează totuşi mult pentru bătrânii întregii lumi. De aceea, în această zi, ei invocă în grai de rugăciune ajutorul şi ocrotirea Maicii Domnului: „Preacurată Stăpână, Pururea Fecioară, în vremea necazului nostru acoperă-ne pe noi cu Acoperământul tău cel sfinţit, iar în vremea neputinţelor şi a bătrâneţilor noastre fii mijlocitoare nouă către Fiul tău şi Dumnezeul nostru. Să nu biruie cumva răutăţile lumii anii vieţii noastre, iar sfârşitul să nu ne găsească cumva în afara Acoperământului tău cel sfânt“.
Unii au descifrat şi o similitudine a acestei zile cu vremea mohorâtă a toamnei. Cei ce au ajuns în toamna vieţii simt nevoia unei conştientizări a popasului de vârstă şi nu numai ca un act de celebrare, ci şi ca un act de reflecţie pentru cele ce încă mai au de împlinit.
Ştiinţa de a îmbătrâni frumos
Fiecare avem în preajma noastră oameni vârstnici, pe fiecare dintre noi ne frământă tot felul de întrebări legate de îmbătrânire, de taina vieţii sau de taina morţii. Ne puteţi desluşi câte ceva din acest crescendo al vieţii omului?Da! Bine ziceţi! Viaţa omului are un crescendo al ei şi, în acest context, bătrâneţea nu trebuie să vină nici ca o maladie sau ca o boală, nici ca o rupere a fiinţei umane, ci, dimpotrivă, ca o nouă şansă de afirmare. Viitorologii vorbesc despre trei vârste: până la 25 de ani omul uceniceşte, învaţă, se formează; între 25-60 de ani omul munceşte şi produce pentru familie şi societate; după 60 de ani, el îşi trăieşte anii bătrâneţii, intră în vârsta a treia pe care unii o numesc chiar „vârsta de aur“. Şi acum, se pune întrebarea: Ce trebuie să facă el, omul, pentru ca bătrâneţea să nu vină ca o boală, ca o povară, ci ca o etapă pozitivă a vieţii în care să capete sens şi valoare anii deja trăiţi? Şi se răspunde: după ce scapă din rândul celor „activi“, el are posibilitatea de a intra în propria singurătate, adică în ordinea lui interioară, proprie, sau, dacă n-a obţinut-o de-a lungul celorlalte perioade ale vieţii, înseamnă căutarea ordinii sale interioare care-i poate oferi astfel de satisfacţii.
Se cere aşadar ca omul să ştie să treacă centrul de greutate din biologic în spiritual. Se cere, în numele bătrâneţii, să nu fie falsificată încheierea vieţii. Oamenii nu mai mor frumos, nu se mai moare înţelept, şi aceasta din cauza faptului că îmbătrânirea mortifică bătrâneţea. De aceea, departe de a se simţi apăsat la vârsta bătrâneţii, omul raţional, sănătos la minte, se va simţi liber şi mai fericit ca oricând. Abia acum el a scăpat de toate neesenţele vieţii: ambiţii, speranţe, îngrijorări etc. Abia acum se simte în putere de a trece de la „a face“ la „a fi“, de la agitaţie şi alertă, la liniştea insului scăpat de chemările lumeşti ale speciei. Sunt încă printre noi atâţia oameni care, la bătrâneţe, ajung la disperare. Nu ştiu să convieţuiască cu suferinţele, cu neputinţele vieţii, nu au ca suport credinţa în Dumnezeu, nu ştiu ce să facă cu timpul liber de după trecerea la pensie, ba, uneori, din disperare îşi pierd minţile sau îşi iau zilele. De aceea, e o taină a vieţii modul cum fiecare învaţă să îmbătrânească. E o ştiinţă a fiinţei umane, ca atunci când ajunge pe culmile unei vârste memorabile, să înveţe a privi în jos, pentru a vedea drumul care urcă din vale către vârf şi care coboară apoi iarăşi către vale, acesta este drumul de întoarcere acasă al tuturor muritorilor.
Trecerea biologică e o întoarcere întru cele din care s-a alcătuit existenţa noastră, iar trecerea spirituală este o întoarcere la Fiinţa care i-a dat naştere, viaţa la Viaţă, unde se va aşeza să fie într-un veşnic prezent.
Cele trei vârste ale omului
Se afirmă adeseori că vârsta e o stare de spirit, că vârsta biologică nu concordă cu cea spirituală. Cum comentaţi acest aspect?
Majoritatea cercetătorilor în domeniul gherontologiei, în acord cu teoriile marilor duhovnici, au ajuns la concluzia că tinereţea sau bătrâneţea nu sunt numai nişte perioade de viaţă, ci şi stări de spirit, efecte de vârstă, calităţi ale imaginaţiei care vădesc victoria spiritului asupra materiei. În acest context, nu devenim bătrâni pentru că am trăit un anumit număr de ani. Devenim bătrâni fiindcă am capitulat de la idealurile vieţii ca dar a lui Dumnezeu. Curgerea anilor vieţii ridează pielea, însă urâţirea vieţii, prin ani, ridează inima, fiinţa interioară a omului.
Unii savanţi vorbesc despre alte trei vârste ale omului: vârsta biologică, vârsta solară şi vârsta spirituală sau psihologică. Sigur, vârsta solară sau calendaristică este aceea pe care ne-o indică zilele, lunile şi anii trăiţi. Faţă de aceasta nu avem nici o putere, nici o răspundere, anii curg pe mosorul vremii. Chiar dacă nu faci nimic, dacă ai împlinit 70 de ani, i-ai împlinit doar prin faptul că i-ai ajuns şi atât.
Vârsta biologică este vârsta organelor noastre, vârsta inimii noastre, vârsta circulaţiei sângelui şi a tuturor celorlalte organe de Dumnezeu create în corpul nostru. Acestea uneori îmbătrânesc mai greu decât vârsta calendaristică, alteori, se întâmplă invers, şi ele se pot uza mult mai repede, chiar imatur. Prin urmare, ne naştem şi murim la fel, dar îmbătrânim atât de diferit, că la unii suta de ani e maturitate, iar la alţii jumătatea de secol e sfârşitul sfârşitului. Deci, noi depindem mai întâi de vârsta solară, calendaristică, depindem însă şi de vârsta biologică, tot aşa cum depindem de vârsta spirituală sau psihologică. Aceasta din urmă trebuie să o facem să fie „fără de vârstă“, şi atunci, în această vârstă nu mai contează că împlineşti 20, sau 30, sau 70 de ani. Poţi fi foarte foarte bătrân în ea, înainte de vreme. Poţi să ai vârsta calendaristică de 70 de ani şi să o ai pe cea spirituală de 100 de ani. Aceasta nu împiedică pe nici una din cele două vârste să-şi vadă de mersul lor. Numai că, doar vârsta aceasta spirituală îl ţine pe om cu adevărat liber. Aceasta este vârsta cu care noi toţi vom merge în faţa lui Dumnezeu, vârsta care dă zestrea spirituală.
Fiecare generaţie îşi face propria apologie
Omeneşte vorbind, fiecare vârstă îşi face apologia sa, neglijându-le pe celelalte. Poate fi vorba aici de un simplu egoism?
Este o taină a vieţii modul cum percepe fiecare stropul de timp ce ne-a fost dat din depozitul eternităţii. Când eşti copil, lumea îţi pare a fi toată a copiilor. Nici nu-i observi pe ceilalţi... La 20 de ani eşti convins că marea majoritate a oamenilor are 20 de ani, ca tine... La 40 de ani eşti implicat în greul vieţii, ţi se pare că timpul nu-ţi este de ajuns, n-ai vreme decât de tine şi ai tăi... După 50 de ani începi să te uiţi după bătrâni... nu bănuiai că sunt atât de mulţi. La 70 de ani spui cu nostalgie: ce omenire bătrână! Unde mergi, dai numai de bătrâni. Unde mai sunt copiii şi tinerii de altădată?
Aşadar, fiecare generaţie îşi face propria apologie. Altfel spus, o primă etapă este aceea în care, păşind peste pragul copilăriei, luăm cunoştinţă de noi înşine, ne descoperim ca existenţă aparte, ne punem primele întrebări şi tânjim după cât mai multe răspunsuri. O a doua etapă este aceea în care începem să primim răspunsuri, începem să delimităm între ele şi să constatăm că pe măsură ce dobândim răspunsuri rămân încă multe taine şi, fără să vrem, începem să trăim cu tainele, fără a avea pretenţia să le desluşim pe toate.
O a treia etapă este aceea a împlinirilor. Este dorinţa de a te realiza, de a umple cu ceva anii trăiţi. De unde până acum ai primit, trebuie să începi să dai. Întemeiezi o familie, ai copii, iei parte la viaţa socială, creezi, construieşti, te asociezi la tot ceea ce e bun şi de folos, încerci să fii un ins pozitiv, să te realizezi în armonie cu tine însuţi, în armonie cu credinţa ta, cu convingerile şi principiile tale de viaţă, în armonie cu Dumnezeu şi cu toţi semenii tăi.
Urmează o a patra etapă, aceea a desăvârşirii. După ce şi-a croit calea în viaţă, omul vrea ceva mai mult, s-o facă frumoasă, s-o desăvârşească. Să trăiască frumos şi să găsească sens spuselor Mântuitorului, Care a zis: „fiţi desăvârşiţi!“. Este etapa cea mai frumoasă a vieţii, care se poate realiza mai ales la vârsta bătrâneţii.
Şapte decenii de vieţuire
Părinte Ioanicescu, ştiu că sfinţia voastră împliniţi în ziua de 1 octombrie 70 de ani, vârsta psalmistului. Ce semnificaţie au aceste şapte decenii de vieţuire şi de istorie trăită ca om şi ca slujitor al Bisericii?
Aşa cum spuneam puţin mai înainte, vârsta calendaristică curge neîncetat în albia vieţii, fie că vrem, fie că nu vrem. Nimeni nu poate opri vârsta în loc. Din această perspectivă, ajungând la o anumită vârstă, nu mi se mai pare un merit prea deosebit. Şaptezeci de ani sau cincizeci, sau patruzeci de ani este acelaşi lucru, în afară de faptul că, firesc, la orice vârstă lăsăm ceva în urmă şi tot mai puţin înainte. În ultimii ani îmi stăruie tot mai des în minte celebrele versuri ale lui Eminescu: „Cu mâine zilele-ţi adaugi/ Cu azi viaţa ta o scazi/ Şi ai cu toate acestea-n faţă/ De-a pururi ziua cea de azi“.
Subînţelegem din primele două versuri tristeţea implacabilei treceri, pentru că, de fapt, cu cât adaogi, cu atât scazi din viaţă, iar din ultimele două versuri trăim un sentiment de echilibru: „de-a pururi“, însemnând că realitatea noastră imediată este prezentul. Ajungând pe treptele cele de sus ale vieţii realizăm un „azi“ armonic, senin, liniştit, cu care trecem dincolo, atunci când ne vine ceasul.
În ceea ce mă priveşte, fiind din părţile Argeşului, am în minte, încă din anii copilăriei, expresia uzuală de „a împlini“. Când mă întreba cineva: „Câţi ani ai măi, copile?“, eu răspundeam cuviincios „am împlinit“ sau „împlinesc“ atâţia ani. Reflectând acum la anii senectuţii, la această sintagmă, o găsesc tare potrivită şi plină de sens din toate punctele e vedere. A împlini un număr de ani înseamnă de fapt a umple cu ceva anii pe care i-ai trăit şi îi laşi în urmă. Cu alte cuvinte, ar fi mai potrivită întrebarea: cu ce, sau cum ai umplut anii prin care ai trecut până la un anumit soroc de vârstă? Sau câţi ani, cu adevărat împliniţi ai? Întrebarea este delicată şi răspunsul aşijderea. Ea presupune o inventariere a realizărilor, dar cred că şi o subiectivă tentaţie de a mai trece peste eşecuri. Trecutul nostru nu este însă o arhivă unde găseşti şi azi, şi mâine, şi poimâine aceleaşi lucruri. Trecutul nostru trăieşte, e viu, ia parte la prezent, îl influenţează şi se schimbă în funcţie de ceea ce ni se întâmplă. Aceasta e taina vieţii fiecăruia.
Ani cu adevărat împliniţi
Atunci, în funcţie de remarca sfinţiei voastre, câţi ani, cu adevărat împliniţi, credeţi că aveţi?
Făcând o privire retrospectivă, aş porni de la anii unei triste copilării într-un sat de la poalele Munţilor Făgăraş, în care mai mult de jumătate dintre bărbaţi căzuseră pe câmpurile de luptă. Ani de lipsuri, după război, de secetă, de foamete, de schimbări şi îngenuncheri de tot felul. Aş continua cu anii de şcoală, la Seminar şi Institutul Teologic, în cea mai constrângătoare perioadă din epoca comunistă.
Mi-am început activitatea clericală în anul 1964, într-un sat din zona Argeşului, Topliţa, ai cărui locuitori păstraseră din vremuri vechi meşteşugul construirii roţilor de lemn pentru carele sătenilor din zonă. Anul 1964 m-a marcat profund pentru toată viaţa. Din primăvară şi până toamna târziu, rând pe rând, în acel an, au ieşit din temniţele comuniste 25 de preoţi din Protopopiatul Curtea de Argeş şi s-au reintegrat între noi, tăcuţi, rezervaţi, cu ochii adânciţi în orbite, slabi, cu părul scurt, cu hainele lăbărţate, de parcă le-ar fi primit de pomană. Ei fuseseră ridicaţi din parohiile lor, în majoritate pentru că îi sprijiniseră pe partizanii din Munţii Făgăraş, sau pentru că în predici vor fi înfierat în vreun fel nedreptăţile suferite de enoriaşii lor în vreme de cruntă propagandă comunistă. Pe mine m-a marcat însă ţinuta lor demnă, optimismul lor robust, solidaritatea dintre ei, deschiderea de suflet, lipsa de ură. La cei 25 de ani ai mei am fost mândru că făceam parte dintru asemenea corp de elită şi exemplul lor l-am purtat în suflet toată viaţa.
Urmează cei 35 de ani de slujire preoţească din zona Olteniei, în timpul cărora mi-am continuat studiile doctorale şi alături de slujirea la sfântul altar am îndeplinit mai multe ascultări şi sarcini: redactor la revista „Mitropolia Olteniei“, protoiereu în zona de sud a Olteniei (25 de ani), cadru didactic la Facultatea de Teologie (12 ani) şi consilier administrativ mitropolitan (2 ani). Pe parcursul activităţii mele mi s-au acordat şi câteva ranguri pentru clericii de mir: „iconom stavrofor“, „Crucea Patriarhală“ şi „Crucea Sfântul Nicodim“.
Acum, ajuns la 70 de toamne împlinite, vă mărturisesc sincer că nu ştiu câţi ani împliniţi cu adevărat am. Noi, preoţii, obişnuim să contabilizăm realizările din plan administrativ-gospodăresc, pe motive că acestea sunt palpabile şi pot fi uşor dovedite. În realitate, menirea noastră nu este doar aceasta, ci lucrarea pastoral-misionară, sau mai bine spus, cât anume am reuşit să comunicăm cu oamenii, pe câţi dintre aceştia i-am dobândit, cât am reuşit să dăruim din fiinţa noastră, câtă căldură am putut angaja dinaintea şi din prinosul inimii noastre. Aceasta contează cu adevărat. Am în minte mereu rostirile ierarhului care m-a hirotonit acum 45 de ani, invocând pe Dumnezeu Mângâietorul: „care totdeauna pe cele neputincioase le ridică şi pe cele cu lipsă le împlineşte“ şi nădăjduiesc în iertare, ajutor şi binecuvântare. Prin urmare, am trăit vârsta calendaristică de 70 de ani şi rog pe Bunul Dumnezeu ca în ceilalţi ani să pot adăuga noi încercări de creştere lăuntrică întru sporirea de ani împliniţi pentru vârsta spirituală cu care mă voi prezenta în faţa lui Dumnezeu la ceasul cel din urmă.
„Sfârşit creştinesc, neînfruntat, în pace!“
Într-una din ecteniile de cerere de la Sfânta Liturghie, noi solicităm de la Dumnezeu „sfârşit creştinesc vieţii noastre“. Cum să înţelegem această cerere şi cum să ne raportăm viaţa la vremea ceasului celui din urmă?
Omul trebuie să fie conştient că în ipostaza aceasta duală - trup şi suflet - existenţa sa nu este veşnică. Pe măsura trecerii anilor, forţa sa trupească se împuţinează, putând prisosi cea sufletească. Stă în puterea omului să înveţe a convieţui în această ipostază, să se împace cu sine, cu semenii şi cu Creatorul său, Dumnezeu, şi să trăiască frumos, cu sens şi cu rost. În ceea ce priveşte sintagma „sfârşit creştinesc“, aceasta înseamnă că la anii bătrâneţii se impune a avea o mai atentă grijă pentru cele ale sufletului, să nu ne vină sfârşitul prin surprindere, ci să fim spovediţi şi împărtăşiţi, împăcaţi cu toată lumea şi cu noi înşine. Să fie apoi acest sfârşit fără durere, adică să nu fie năpraznic, cu chinuri şi poveri pe care nu le putem purta. Să fie acest sfârşit „neînfruntat şi în pace“, adică senin, liniştit, aşa cum se stinge în chip firesc o lumânare, aşa cum soarele se lasă lin spre asfinţit.
Nu uitaţi, dragi bătrâni, împreună trăitori cu mine în vârsta a treia, că viaţa are un sens, că această vârstă a noastră e un dar dumnezeiesc şi cu cât vom şti mai bine să îmbătrânim frumos, cu atât sfârşitul nosru va fi mai paşnic şi creştinesc.
