O dată la patru ani, așa cum se întâmplă și în prezent, în perioada alegerilor pentru funcția de rector, universitățile sunt privite dinspre societate cu ceva mai multă atenție. Dar interesul e mai degrabă legat de jocurile de culise, de poziționări și de conflicte. Din spațiul public lipsește însă cu desăvârșire dezbaterea despre ce este o universitate, despre rolul pe care îl are în comunitate, despre ce așteptări ar trebui să avem de la corpul profesoral. Am încercat posibile răspunsuri la aceste întrebări într-un interviu cu istoricul și arhivistul Cătălin Botoșineanu, specialist în istoria spațiului universitar, autorul volumului Cultură politică și practici academice. Universitatea din Iaşi în primul deceniu interbelic, publicat recent și apreciat de specialiști ca fiind un studiu riguros și rar despre istoria învățământului universitar de la noi.
Ați publicat la sfârșitul anului trecut volumul care cuprinde, într-o formă îmbogățită, cercetarea d-voastră de doctorat. Care este linia dominantă a perioadei studiate în ce privește practicile academice?
Ca să înțelegem epoca interbelică și pe cea de dinainte de război, trebuie să recurgem mereu la momentul înființării universității în spațiul românesc. Și să ne gândim la ce înseamnă o universitate. De aici, deschidem, de fapt, tema pe mai multe zone, de la istorie politică, istorie academică, până la istorie socială. La noi sunt puține studii legate de ideea de universitate – și aș da exemplele celor publicate de Florea Ioncioaia, Lucian Năstasă și Liviu Andreescu - spre deosebire de Occident, unde sunt câteva istorii solide și istoria de tip celebrativ este ignorată, se încearcă profesionalizarea domeniului.
Treptat, mi-am dat seama că întrebarea despre ce este o universitate este una fundamentală, fiindcă rezumă mai mult decât spațiul învățământului așa-zis superior. Pentru că azi, în percepția publică universitatea este imaginată ca fiind ceva în plus față de ce faci la liceu. Or, asta este total greșit și în afara oricărei definiții a spațiului universitar. Nu vii, să zicem, la facultatea de istorie ca să înveți mai multă istorie decât ai învățat la liceu. De fapt, vă garantez că dacă am aplica orice chestionar pe tema asta, la orice universitate din România, 90% dintre studenți nu ar ști ce este o universitate. Tragic este că s-ar putea ca nici profesorii să nu știe. Și numai unul sau doi miniștri din ultimii 35 de ani să știe. Un curs, o scurtă introducere în ideea de istorie a universității, o bună amplasare într-un context istoric a ideii de universitate și de învățământ secundar (nu preuniversitar, termenul e o barbarie), cred că ar trebui să existe. E nevoie de un mic ghidaj, să știi de ce vii la universitate.
Linia dominantă a perioadei asupra căreia m-am oprit surprinde o universitate ieșeană contondentă cu factorii de decizie ministeriali și care se întoarce la principiile fondatoare. Universitatea din Iași a fost, atunci, terenul pe care s-au dat lupte serioase pentru autonomia universitară, pentru dreptul studenților evrei de a participa la cursuri, pentru refuzul profesorilor ambulanți (cei care veneau de la București o zi pe săptămână pentru a preda), pentru refuzul de a accepta profesori care în timpul Primului Război Mondial au avut atitudini filogermane, pentru refuzul profesorilor numiți direct de minister, politicieni de fapt. Universitarii au luat câteva decizii care astăzi ar putea fi contestate – au adus la catedră discipoli ai marilor profesori care, la 26-28 de ani, au fost numiți direct profesori universitari.
Dar cum apare universitatea în spațiul european și în cel românesc?
La finalul secolului XVIII - început de secol XIX, universitatea germană este modelul universitar european, o bornă temporală care separă evul mediu de epoca modernă. Universitatea, în sensul german al definiției, este un proces în care te edifici, afli cine ești și, foarte important, afli cum se produce știința și cum se valorifică știința. Este spațiul libertății academice, al libertății profesorului de a preda și acest binom, care este atașat actului predării, trebuie să fie atașat și actului cercetării. O universitate nu poate exista în afara cercetării. Aserțiunea kantiană asupra adevărului a stat la baza ideii de universitate germană. Faptul că azi, la noi, absolvenții de studii universitare se îndoiesc de știință arată eșecul universității românești. Nu mai vorbesc de absolvenții de medicină care se îndoiesc de eficacitatea unor vaccinuri. Asta este tragic.
În spațiul francez, Napoleon a deființat universitățile. Acestea au fost reînființate abia la finalul secolului al XIX-lea. Era o singură universitate, studiul în spațiul umanioarelor era limitat la un an sau doi, foarte importante erau studiile tehnice, utilitariste. Universitatea nu făcea decât să creeze buni funcționari pentru nevoile statului.
La aceste comenzi ale statului va încerca să răspundă apoi și universitatea germană. Și aici intrăm, treptat, spre o altă dimensiune a universității, cea în care cunoștințele științifice devin valori publice acceptate, pentru că sunt formulate de oameni de știință și încrederea în știință este cea care ne-a salvat în multe situații în ultimele secole.
Cum arăta, în imaginarul educațional românesc al sfârșitului de secol XIX, proiecția instituției universității?
La 1860, din perspectiva studiilor, a împărțirii facultăților, universitatea era gândită după modelul german. Aveam la facultatea de filosofie studiile de matematică. Până târziu, spre 1960, în Germania erai matematician, dar doctor în filosofie. Facultatea de filosofie cuprindea această secvență. De fapt, acesta este resortul modern al universității germane. Adevărul, în termenii lui Kant, era în atributul facultății de filosofie. De aceea, astăzi, mi se pare incredibil să auzim că sunt ironizați cei care fac filosofie, în sensul că discută despre adevăr, despre universitate, despre valori academice, când spaţiul universitar tocmai asta înseamnă – dialog, spațiu critic, discuții despre adevăr.
Universitatea din Iași a pornit din acest model german, dar care nu s-a decantat bine, pentru că din 1864, sub influența lui Cuza, spațiul românesc intră sub modelul francez - universitățile trebuie să creeze buni specialiști pentru nevoile națiunii.
Până la legea învățământului superior de la sfârșitul secolului al XIX-lea, dată de Spiru Haret, acest model francez a fost folosit, dar universitarii, cei mai mulți formați și în spațiul francez, și în cel german, au înțeles că universitatea, dacă nu are atașat actului de predare și actul de cercetare, nu-și justifică numele. Și până la Carol al II-lea, când și spațiul învățământului superior, și cel al învățământului secundar se îndreaptă complet spre un model francez, încearcă să scoată universitățile de sub tutela statului, deci revin la modelul german.
„Universitatea oferă soluțiile pentru comunitate”
În studiul dedicat începuturilor universității ieșene, profesorul Florea Ioncioaia, în răspăr cu istoria de tip triumfalist, arată că momentul fondator a fost mai degrabă un act care ar trebui privit în cheie politică decât unul care să dea cea mai înaltă expresie unei tradiții academice. Cum s-a cristalizat rolul universităților în societatea românească, după fondarea celor de la Iași și București?
Despre cum a apărut Universitatea de la Iași, istoricii încă formulează ipoteze, încă se caută răspunsuri. Rolul lui Kogălniceanu este cel mai important. Dar el este un produs al universității germane. El și spune: „Da, Universității din Berlin, a doua mea mumă”. Și aici este cheia înțelegerii contextului. Momentul1860 (al înființării primei universități, la Iași, n.r.) nu este un act politic în sensul în care statul a înființat universitatea. Sigur, politicienii s-au aflat în spatele momentului, au oferit susținere financiară, dar universitatea și-a făcut propriile statute. Nu s-a înființat printr-o lege, ci a fost o formă de autoinstituire.
După fondare, rolul universităților a fost unul extraordinar, pentru că s-au creat specialiști. Spațiul universitar a venit la pachet cu profesori care au învățat și au adus aici cunoștințe științifice validate, am avut reviste științifice, am avut primele dicționare. A doua generație de profesori erau deja oameni bine formați, serioși, care atașau actului predării actul cercetării. Întrebările despre cine suntem, ce ne face pe noi să fim o comunitate, cum reușim să facem un pod peste un râu, cum reușim să nu avem mortalitate infantilă de 30-40%, cât am avut-o până spre anii '50, cum reușim să aducem cunoștințe științifice care să îmbunătățească condițiile de viață ale țăranului s-au pus în mediul universitar. Acolo s-au oferit răspunsuri despre ce model politic să aibă România, despre ce constituție să aibă. Și azi un proiect politic nu poate fi făcut de politicieni. Asta-i o glumă. Legile nu le fac parlamentarii, ci instituțiile, spațiul academic, cei care au trecut printr-o școală superioară de formare, care lucrează în instituții și-și cunosc domeniul.
Așa că universitățile, și atunci, și astăzi au rol fundamental pentru orice societate. Americanii au venit în Europa, s-au uitat, s-au dus acasă și au făcut un mix între modelul universitar francez și cel german, iar astăzi, din perspectiva cercetării, cele mai bune universități ei le au. Au și cumpărat foarte multe „creiere” din Europa, foarte multe reviste științifice. Când spui universitate, trebuie să spui o revistă, un domeniu care particularizează acea universitate măcar la nivel regional. Azi, în spațiul românesc, ce particularizează o universitate?
Cred că e aproape imposibil de răspuns la întrebarea aceasta. Și de aceea probabil nici nu ar trebui să ne mire locurile rușinoase pe care le ocupăm în clasamentele internaționale ale universităților.
Da, pentru asta ar trebui să revenim la tradiţiile fondatoare, adică să dăm lumii universitare ingredientele de a se comporta ca atare. Faptul că azi formarea profesorilor a fost scoasă de la universitate, doar gradul I se mai dă aici, iar gradul al II-lea se dă în învățământul secundar, spune ceva despre modul în care cei care au luat această decizie în urmă cu ani au reflectat asupra rolului universității.
Universitatea oferă soluțiile pentru comunitate. De aceea, marile universități din marile state sunt într-o relație foarte abilă cu propriile comunități. Comunitatea care găzduiește o universitate sau un liceu prestigios are câteva elemente de identitate.
Un universitar care plagiază, un student care fură un referat sunt lucruri de neconceput într-un spațiu cu adevărat academic. Dacă aceste lucruri există, sunt semne serioase de întrebare dacă vorbim despre o universitate în sensul clasic al cuvântului sau doar despre o școală postliceală.
„Puțini dintre universitari știu care e rolul unui profesor universitar”
Ați pomenit și mai devreme și știu că v-ați aplecat și în volum asupra principiului autonomiei universitare. Cum a fost definită şi înţeleasă autonomia universitară și cum a fost reconfigurată pe parcurs?
Spațiul academic este marcat de această autonomie, de dreptul de a-și alege conducătorii, de a-și impune disciplinele, de a-și recruta universitarii în funcție de valoarea, de etica, de activitatea de cercetare a acestora. Sunt câteva definiții-cheie care consacră principiul autonomiei universitare în spațiul românesc, dar și în cel occidental.
Universitatea alegea trei persoane pentru funcția de rector, propunerile erau trimise la minister și nu era obligatoriu ca ministrul să-l valideze pe cel care câștigase mai multe voturi. În primul deceniu interbelic nici un rector nu și-a terminat mandatul; toți au demisionat înainte. În 1923, au fost trei rânduri de alegeri pentru funcția de rector. Era o funcție încărcată simbolic, rectorul era garantul autonomiei universitare. Iar grupul profesorilor de stânga dorea ca politicul să nu interfereze în viața universitară. Pentru că și atunci, ca și astăzi, libertatea academică începea să fie pusă la îndoială de oamenii politici români. Așa că în primul deceniu interbelic, ca și în al doilea deceniu a existat în spațiul public o discuție foarte serioasă despre cât lăsăm statul să intervină în afacerile universitare - alegeri, numiri la catedră, cursuri, etos universitar.
Astăzi cum vi se pare, în ce registru funcționează acest principiu?
Cred că, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, spațiul academic și-a păstrat o parte din ingredientele autonomiei academice – universitarii își votează singuri rectorii, își validează catedrele, au un buget de la statul român. Pe de altă parte, o universitate este ceea ce profesorii săi fac din acea universitate. E de meditat dacă universitățile noastre sunt ceea ce doresc universitarii respectivi sau trebuie să dialogheze și cu comunitatea care le găzduiește. Mai ales dacă universitatea este una regională.
Apropo de acest lucru, într-o conferinţă susţinută toamna trecută la UMF Iași, fostul ministru Mircea Miclea atrăgea atenția asupra unei vulnerabilități care planează, în prezent, asupra corpului profesoral din universități și anume dezangajarea instituțională, nepăsarea față de ceea ce se întâmplă în instituție, evitarea responsabilităților, a funcțiilor manageriale. De ce credeți că s-a perpetuat și aproape osificat acest tipar comportamental în universitățile românești?
Pentru că puțini dintre universitari știu care e rolul unui profesor universitar. Pentru că e vorba de legitimitate. Faptul că ții niște cursuri, prezinți niște slide-uri, după care mergi acasă nu validează statutul de universitar. Un universitar este, prin excelență, un intelectual. El răspunde la niște întrebări ale propriei profesii, dar și la niște întrebări ale prezentului. Este un individ critic față de putere, se interesează de mersul comunității academice. Legitimitatea academică o dă actul de predare, dar cel mai important, actul de cercetare. Or, atunci când această legitimitate este fracturată, intervine și suspansul pentru un universitar – spun ceva sau nu spun, sunt sau nu vulnerabil.
În spațiul românesc sunt și multe universități, poate mai multe decât putem noi duce. Și cred că nu am discutat suficient despre ce înseamnă o universitate. Este o întrebare cheie. După care putem să ne gândim și la un proiect de țară.
„Universitățile trebuie să fie actuale, dar și foarte atente la propriul trecut”
În ciuda frământărilor care au existat în primul deceniu interbelic, spuneți d-voastră în volum că, totuși, corpul profesoral a reușit să dea universității ieșene „o conștiință”. În ce măsură mai putem vorbi azi despre o conștiință a comunității universitare și aici, în Iași, dar și în celelalte universități românești?
Am formulat apăsat aceste lucruri. Conștiința era legată de identitatea regională a Universității din Iași; era universitatea Moldovei. Mai mult, era a Moldovei întregite. Profesorii și-au asumat un rol social, acela de a educa, și au ieșit din turnul lor de fildeș.
Nici nu ne putem imagina ce a însemnat atunci universitatea în spațiul românesc. Agronomii universitari scoteau reviste – „Foaia plugarilor”, „Satul”, mergeau în sate, le explicau oamenilor cum să facă apicultură, cum să altoiască pomi, ce înseamnă viermi de mătase. În toate bibliotecile rurale existau cinci-șase broșuri cu profil medical, pentru educația sanitară a populației. Au fost publicate operele scriitorilor români, pentru a învăța limba română, istorii despre marii domnitori. Sigur, aproape totul era de făcut – s-a spus în acea epocă. Dar putem contabiliza acest efort al universităților, care, începând cu finalul secolului al XIX-lea, fac enorm în spațiul românesc.
Astăzi, e de interogat rolul social al fiecărei universități. Cunoașterea nu se face în spațiul liceului, nici în clasele mici, nu se face în saloane sau în asociații, ci în universități. Dar azi, în universități nu se mai studiază, spre exemplu, limbile clasice – slavă, latină, greacă. Universitățile trebuie să fie actuale, dar și foarte atente la propriul trecut. Nu poți scoate din universitate studiul limbilor clasice pe motiv că nu sunt studenți. Asta e inadmisibil.
Ați invocat, pe parcursul discuției noastre, aproape ca un laitmotiv, întrebarea asta care e fundamentală, într-adevăr: „Ce este o universitate?”. Din perspectiva istoricului specializat nu numai în istoria spațiului universitar, ci și în istoria intelectualilor, cum se vede azi ideea de universitate în societatea românească?
Azi nu mai există un dialog între universitate și comunități. Și, din nefericire, vinovăția este împărțită între spațiul universitar și comunitățile județene, locale.
În perioada interbelică, universitatea, ca instituție regională, dialoga cu aceste comunități, primea sponsorizări pentru studenți, întreținea o legătură cu cei care-i erau, de fapt, clienți.
Astăzi, la Iași vin studenți din două-trei județe ale Moldovei, nici măcar din toate județele, pentru că unii aleg Bucureștiul sau alte centre din țară. Or, cum faci să arăți la Botoșani, la Neamț sau la Roman că e mai bine să studiezi la Iași decât în altă parte? E o chestiune pe care fiecare universitate trebuie să o negocieze cu propriile discipline, cu profesorii, cu aceste comunități.
Iorga sau alți universitari țineau conferințe publice la universitățile populare, în diverse sate, în comune. Când un universitar se duce să țină o conferință la Darabani sau la Târgu Ocna, vine întreaga comunitate, vin profesorii pensionari. E o nevoie și acolo de viață academică, de validarea științifică a unor aserțiuni. În orașele mici se umplu sălile când vine un universitar, chiar și la momente festive. În adolescență, eu însumi am fost sub mirajul profesorului Alexandru Zub, a cărui prezență, la un 1 decembrie, la Botoșani, a umplut sala teatrului. Oamenii simt această nevoie. E nevoie ca universitarii să coboare un pic spre comunitate. Pentru că această misiune a fost asumată și de antecesorii lor.
Dar cine mediază acest dialog? Bibliotecile județene, orășenești, comunitățile, profesorii din aceste comunități? De ce, de exemplu, oamenii din Darabani sunt privați de acest lucru? De ce trec decenii și nu vine nimeni să le vorbească?
Sunt întrebări la care universitățile trebuie să ofere răspuns. Fiindcă nu merg universitarii acolo și, din nefericire, altcineva, poate mai puțin pregătit, ocupă acest spațiu al dezbaterii. Când universitățile tac, se retrag, spațiul este ocupat de impostură, de lipsa eticii, de haos, de lipsa unui proiect de orizont.
Ne aflăm într-un context electoral în sistemul universitar românesc; au loc alegeri pentru funcția de rector. De ce credeți că lipsește aproape cu desăvârșire, în spațiul public, dezbaterea legată de ceea ce trebuie să însemne o universitate?
Răspunzând într-o singură propoziție, pentru că lipsește umorul. Am învățat asta de la marii profesori – trebuie un pic de umor, nu trebuie să fii apăsat de știință, de faptul că soarta universului stă pe umerii tăi.
Răspunzând mai pe larg, e nevoie de un cadru al dezbaterii. Universitarii decid dacă fac sau nu posibil acest cadru. Și nu știu dacă aceste alegeri reprezintă doar o chestiune universitară; s-ar putea să intereseze o comunitate mai largă. Pentru că de destinul regiunii noastre, de exemplu, este legat destinul Universității din Iași.
Apoi, mai e întrebarea în ce măsură universitățile românești au participat la efortul României de a ieși din comunism. Au ele un rol social? Avem dreptul noi, comunitatea, să-i întrebăm pe candidații la funcția de rector ce au de gând pentru universitate și pentru regiunea pe care o deservește? Sunt întrebări la care ei pot alege sau nu să ne răspundă; fișa postului nu-i obligă. Sau pot ieși să respire un alt aer. Dar cred că totul depinde și de noi, nu doar de ei.
