Fiecare generație are luptele și reușitele ei, din care putem învăța lecții prețioase. Pentru unii vremurile au fost mai amare, altora soarta le-a zâmbit. Cu toate durerile și bucuriile ei, „istoria rămâne cea mai frumoasă poveste”. Pentru că ne aflăm în apropierea „Zilei comemorării Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944-1989”, istoricul Adrian Cioroianu ne împărtășește câteva gânduri despre ce a însemnat detenția politică din timpul comunismului și efectele sale pe termen lung.
Ce a însemnat instaurarea unui regim comunist pentru România de la acea vreme?
Odată cu instaurarea regimului s-a instaurat și o altă practică politică, adică trecerea la regimul comunist după abdicarea regelui Mihai în 1947 și eliminarea celorlalte partide politice, partidele democratice care au fost eliminate în ‘47 și în ’48, Partidul Social Democrat a fuzionat forțat cu Partidul Comunist. Din acel moment intrăm într-un regim al partidului unic, care nu permitea disidența și, evident, acest lucru a dus la creșterea numărului de oameni arestați pentru că ar fi fost într-un fel sau altul dușmani ai noului regim. Aceasta cred că este principala particularitate a sistemului, faptul că nu tolera nici un fel de opoziție, nici pe linie religioasă, nici pe linie politică sau culturală și, în consecință, cei care erau împotriva cursului de gândire a partidului erau eliminați sau închiși, iar mulți dintre ei au decedat în închisoare.
Cum a afectat detenția politică dezvoltarea intelectuală a românilor de la mijlocul secolului XX?
A fost un factor care a dus la scăderea valorii culturii române. Trimiterea în detenție a unor oameni educați, a unor intelectuali sau a unor preoți ori foști ziariști sau scriitori a scăzut nivelul cultural al societății române. Mulți se făcuseră remarcați în anii ’20, ’30 sau chiar ’40. Erau oameni educați, deștepți. Unii dintre ei au plecat din țară în timpul războiului sau imediat după război și au scăpat de detenție. Odată cu instaurarea regimului nu mai exista dezbatere, nu mai exista polemică în presă. Era doar cuvântul partidului și toți cetățenii trebuiau să se alinieze după ordinele de partid. Deci, din punctul de vedere al valorii culturale sau intelectuale a societății românești, în anii ’50 se înregistrează un regres.
Chinurile creștinilor din închisorile comuniste se amplificau mai ales cu ocazia marilor sărbători, precum Paștele sau Crăciunul. De ce avea loc acest fenomen și cu ce îi deranja Hristos pe comuniști?
Există o serie de istorici, în special istorici francezi, care spun că și regimul comunist era tot un fel de religie, o religie atee, în care secretarul general era un fel de Dumnezeu. Gândiți-vă la Stalin în Uniunea Sovietică, era efectiv un Zeus sau un Dumnezeu din religia noastră creștină. La fel erau sfinții, sfinții lor erau martirii comuniști a căror viață era predată în școli, copiii învățau despre ei, numele lor era dat unor licee sau străzi, aceștia erau sfinții din calendarul comunist. Comunismul inevitabil intra în contradicție cu religia creștină pentru că era o luptă pentru mintea omului. Astfel, multe sărbători religioase au fost dublate cu o sărbătoare atee. De exemplu, 15 august, când se sărbătorește Adormirea Maicii Domnului, devenise Ziua Recoltei, Crăciunul nu se mai sărbătorea, ci doar Revelionul, dar și ziua de 30 decembrie, care era ziua republicii, ce se instaurase în 30 decembrie 1947. Toate marile sărbători creștine nu mai erau zilele libere, pentru că ideea de religie era combătută de partid, era considerată misticism. Îmi aduc aminte cum în anii de liceu organizațiile de tineret comunist (UTC) organizau tot felul de discoteci în noaptea de Înviere, în ideea de a-i atrage pe tineri ca să nu se mai ducă la biserică, dar pe de altă parte noi ne duceam prima dată la Biserică și apoi la discotecă, pentru că, în mod surprinzător, în noaptea de Paște, discotecile durau mai mult. În definitiv, tinerii mergeau la biserică și atunci. Noi ne duceam la slujba de Înviere de la miezul nopții și, dacă mai erau deschise discotecile, mergeam acolo după. Dar simplul lucru că în seara de Paște se organizau discoteci spune destul de multe.
A dus acest fenomen la o scădere a credinței oamenilor sau, din contră, aceștia s-au întors mai profund la Dumnezeu?
Eu cred că nu a scăzut per ansamblu. La noi regimul a durat 40 de ani, dar vedem în Rusia, că după 70 de ani de comunism totuși sentimentul religios nu a dispărut. Sigur că în România și în alte țări comuniste a lipsit educația religioasă. Eu mărturisesc că până după 1990 nu știam despre viețile sfinților, nu cunoșteam marile sărbători religioase de peste an. În anii ‘50 și începuturile anilor ’60, multe cupluri se căsătoreau doar civil și nu religios, mai ales cei care aveau o funcție politică. Cu toate acestea, sentimentul religios a fost mai puternic în om și a dăinuit, mai ales în lumea satului, dar și la oraș, în egală măsură. Poate mai puțin la tineri, dar în orice caz la vârsta a doua și a treia sentimentul religios a rămas. Oamenii se închinau pe ascuns, nu în public, dar perioada cea mai dură a fost a anilor ’50-’60. Apoi nimeni nu te mai urmărea dacă te rogi ori faptul că intrai într-o biserică nu mai era considerat o greșeală politică. În schimb, misticismul și religia erau combătute. Religia era considerată o formă de misticism la acea vreme și, deci, se încerca pe cât de mult combaterea ei.
Experimentul Pitești a fost de o duritate nemaiîntâlnită. De ce considerau comuniștii că era nevoie de reeducare?
Fiecare regim comunist a încercat propria lui manieră de reeducare, fie că vorbim de URSS, de Coreea de Nord sau de alte state comuniste. De regulă, reeducarea se voia să fie făcută rapid și se folosea violența ca să-i înspăimânte pe oameni și să nu mai gândească cu mintea lor, ci prin teroare să acționeze docil și să reacționeze așa cum li se spune. Frica aceasta te făcea să acționezi instinctual când primeai un ordin.
Ce repercusiuni au avut detenția politică și sabotarea cultural-religioasă?
Au existat consecințe atât pe termen scurt și mediu, cât și pe termen lung. Gândiți-vă că bunăoară tinerii care aveau părinții în închisoare nu mai prea puteau să dea la facultate în anii regimului comunist. Dacă aveai un părinte sau vreo rudă apropiată care făcuse sau făcea închisoare politică nu mai erai încurajat să urmezi studii universitare. Asta se întâmpla mai ales în anii ’50-’60. După anii ’60, lucrurile s-au mai ameliorat puțin, dar chiar și spre sfârșitul anilor ’80, când eu însumi am dat la facultate, se depunea un fel de dosar și îmi era teamă că voi fi respins pentru că unul dintre bunicii mei a fost arestat. Acesta fusese primar pe vremea lui Carol al II-lea, nu a stat mult în închisoare, dar, cu toate acestea, îmi era teamă, însă bunicii nu mai intrau în discuție atunci. Totuși, dacă aș fi avut un tată care să fi făcut închisoare, cred că nu mai puteam să mă înscriu nici la Facultatea de Istorie și nici la Drept sau la orice altă facultate politică, pentru că Dreptul, Istoria, Filosofia erau considerate apropiate de politică. Aceste consecințe au marcat anumite generații. Altfel, la nivelul bunicilor noștri, a rămas acest sentiment de teamă până în anii ’90 și chiar și după aceea. Era un fel de teamă de regim pentru că în anii ’50 puteai să fii ridicat peste noapte și asta a influențat psihicul oamenilor. Desigur că și prigonirea Bisericii, descurajarea oamenilor de a merge la biserică și a se comporta religios, dar și controlul asupra Bisericii au dus la consecințe până după anii ’90. În timpul regimului, politicul controla Biserica, trebuia să fii foarte atent ca preot ca nu cumva să lași loc de interpretări în ceea ce zici, altfel riscai să ai mari probleme.
Este bine cunoscut momentul rostirii rugăciunii „Tatăl nostru” de către revoluționarii aflați la Timișoara în decembrie 1989. Cu toate acestea, astăzi părem că L-am uitat cumva pe Dumnezeu. Se mai poate vorbi astăzi despre state cu adevărat creștine? Cât de adevărată mai este sintagma „Europa Christiana”?
Eu cred că suntem cu mult mai apropiați de religie decât eram în 1990. Faptul că atunci s-a spus „Tatăl nostru” era ca o izbăvire, era normal ca după ani buni în care nu mai fuseseră rugăciuni în public, dar astăzi lumea în ansamblu pare mai apropiată de religie decât era atunci, chiar sentimentul religios este în creștere. Există mult mai mulți oameni care merg în pelerinaje, tineri care merg la biserică și-L caută pe Dumnezeu. Iar valorile creștine se regăsesc în toate constituțiile democratice: iubirea semenilor, respectul, grija față de ceilalți, toate acestea sunt valori creștine care se regăsesc în normele statelor europene. Sigur valorile creștine nu au dispărut și nici credința oamenilor, chiar dacă numărul este în scădere față de secolul trecut, există oameni care merg la biserică și se declară creștini.
Astăzi, avem tehnologia de care nu a mai beneficiat nimeni până la noi. Suntem puternici, suntem avuți, dar de multe ori ne simțim singuri și nefericiți. De ce ne ocolește fericirea?
Nu ne ocolește fericirea, cred că nu ne dăm noi seama cât de fericiți putem fi și, în genere, cred că aceste tristeți pleacă mai curând dintr-un sentiment de prea mult confort. Mulți tineri sunt crescuți atât de în puf, cum se zice la noi, părinții și bunicii au grijă de ei, nimeni nu are voie să le spună nimic, să-i afecteze în vreun fel, iar când ajung la vârsta adultă și se confruntă cu greutățile vieții cad în aceste stări de tristețe. Dacă te confrunți de mic cu greutățile sau cu piedicile, nu cred că vei mai fi atât de ușor afectat. Sigur, sunt cazuri și cazuri, dar de multe ori văd depresii din partea unor tineri care au fost în copilărie foarte protejați de către părinți. Viața presupune și concurență, și efort, competiție și cu cât ești obișnuit mai de mic, cu atât vei fi pregătit pentru mai târziu. Pe de o parte, apropierea de religie are un rol benefic pentru persoanele care se simt singure ori vulnerabile, rugăciunea în sine având efecte pozitive. Pe de altă parte, fiecare om e diferit, nu putem generaliza și spune că pe toți îi ajută pentru că suntem unici ca matrice mentală. Sigur sunt chiar și depresii care trebuie tratate medical, altele sunt forme mai ușoare, dar este un lucru foarte serios acesta al sănătății mintale a populației. Cred că și iluzia unei vieți oarecum ușoare poate împinge spre o depresie, pentru că mulți tineri trăiesc cu impresia că viața curge lin și la prima greutate mulți dintre ei se panichează. Or ar trebui să le dăm sentimentul tinerilor că viața are și dealuri, și văi, într-o zi poți să fii mai fericit, iar într-o alta să suferi o pierdere și vei fi trist, dar aceasta este viața și trebuie să mergem mai departe.
