Corina Chiriac: „Apropierea mea de credinţă n-a fost toată înecată în miere“

▲ Cine n-a auzit de „Strada Speranţei“, cine nu a auzit de Corina Chiriac? ▲ Cântăreaţă, prezentatoare de emisiuni de televiziune, Corina Chiriac este una dintre artistele care au încântat milioane de români acum două-trei decenii ▲ „Ce-i vom spune Domnului la Judecata de Apoi că am făcut cu viaţa noastră? În ceea ce mă priveşte, mă legăn în speranţa că, dacă viaţa mea privată nu mă va ajuta să mă laud cu mare lucru, măcar cu realizările profesionale sper că îmi voi mai îmbunătăţi imaginea!“ ▲ „Pentru mine, Hristos este Mântuitorul meu, al tău, al fiecăruia dintre cei care au nevoie de cel mai mare Prieten şi ajutor în mântuire“ ▲ Corina Chiriac, despre călugărie: „A alege să-L slujeşti numai pe bunul Dumnezeu este cel mai fericit final al unei vieţi“ ▲

Doamnă Corina Chiriac, aţi crescut într-o familie de muzicieni şi aţi parcurs o carieră muzicală fulminantă. Ce înseamnă pentru dumneavoastră muzica, dincolo de profesie?

O stare de spirit care te poate încânta sau te poate deranja. Muzica este un fenomen acustic ce vine din exterior şi se întâlneşte în sufletul nostru cu starea personală de spirit, stare pe care de obicei muzica o schimbă, în plăcut sau în neplăcut. Dacă melodia pe care o auzim ne place, vom căpăta o stare bună, dar dacă ceea ce auzim ni se pare doar gălăgie, ne vom simţi deranjaţi, chiar agresaţi, cum păţesc eu dacă aud undeva muzica rock de tip „Metallica“.

Muzica este o stare de vibraţie cosmică, dotată cu acea putere misterioasă de a comunica sufletului nostru mesajul său. La majoritatea popoarelor antice, muzica servea drept mijloc de întâlnire cu divinitatea.

Şi astăzi, slujbele religioase sunt însoţite de muzică, iar marii compozitori ai lumii ca Bach sau Mozart au compus adevărate capodopere muzicale destinate slujbelor religioase.

Şi în Biserica Ortodoxă muzica este un nepreţuit mijloc de a-i ajuta pe credincioşi să ajungă la starea de rugăciune adevărată. Să ne gândim doar la acel sublim „Iubi-Te-voi Doamne“, compus de Evghenie Humulescu, care este ascultat în genunchi de atâtea suflete în timpul Sfintei Liturghii! Asta este muzica, un fel de stare împrejmuitoare. Dacă mi s-ar permite o parafrază la cuvintele Mântuitorului aş spune că „Fericit este cel care se încântă la muzica cea dulce, tandră, care construieşte starea de vindecare prin bine a sufletului“

„Datoria artiştilor e să-i ajute pe oameni să uite de probleme“

Artiştii, cel mai adesea, sunt asociaţi cu zâmbetul şi buna dispoziţie, iar viaţa de artist este considerată una extrem de plăcută. Cât adevăr şi câtă prejudecată în toate acestea?

În toate meseriile se poate vorbi despre amatori şi profesionşti. Şi în artă e la fel. Mă refer mai ales la artiştii profesionişti care apar pe scenă sau în emisiuni televizate. Aceia au obligaţia de a-şi lăsa acasă, în cabină sau în culise problemele personale şi a apărea pe scenă zâmbitori, fiindcă datoria lor principală este aceea de a-i ajuta pe oameni să-şi uite temporar propriile lor probleme.

Pentru un actor care are doar de interpretat un rol, lucrurile sunt mult simplificate în ceea ce priveşte zâmbetul, e scuzat de rol dacă nu are de ce zâmbi! Mult mai fericit este un instrumentist într-o orchestră, un sculptor, un balerin, un pictor, un caricaturist etc…

Când se consideră un artist împlinit?

Atunci când ştie că a perfomat la cota maximă şi când este răsplătit de aplauzele publicului. Când i se recunoaşte valoarea într-o cronică laudativă, cu ocazia obţinerii unui premiu sau auzind o simplă apreciere agreabilă de la un spectator... Un artist e uşor de flatat, iar dacă lauda este sinceră, e cu atât mai fericit! Această satisfacţie este mai de dorit decât banii şi pe asta au mizat întotdeauna impresarii şi organizatorii de spectacole, deopotrivă!

„Măcar cu realizările profesionale sper că îmi voi mai îmbunătăţi imaginea“

Realizarea profesională te împlineşte ca om, ori această împlinire ţine de cu totul altceva?

Desigur că te împlineşte. În ceea ce mă priveşte, realizarea profesională a contat mai mult ca orice... E drept, aşa am fost educată, dar şi eu am crezut în cuvintele celor care mi-au arătat acest fel de drum în viaţă. Atâta vreme cât succesul depinde de munca ta şi de şansele cu care te răsplăteşte Bunul Dumnezeu pentru munca ta, realizarea profesională nu dezamăgeşte. Iar dacă ai şansa să ai succes în profesia ta, să fii apreciat la locul de muncă, iată un orizont care se pune singur în balanţa dintre realizari şi eşecuri, cântărind acel succes poate mai mult decât ar fi valoarea lui în aur.

Atunci când ni se va cere la marea Judecată de Apoi să-i arătăm Domnului ce am făcut cu viaţa noastră, ce-i vom arăta? În ceea ce mă priveşte mă legăn în speranţa că dacă viaţa mea privată nu mă va ajuta să mă laud cu mare lucru, măcar cu realizarile profesionale sper că îmi voi mai îmbunătăţi imaginea! Desigur, există împliniri mult mai profunde, dar fiecare răspunde la un interviu despre sine şi asta fac şi eu...

La Ierusalim, în 1983

Nu aveţi nici o reţinere în a vă declara o persoană credincioasă. Aşa aţi fost dintotdeauna?

Dacă îmi permiteţi, la acestă întrebare vă voi răspunde cu un fragment din cartea pe care am publicat-o anul trecut „Căutând iubirea“:

„L-am întâlnit pe Hristos la Ierusalim unde am ajuns prima oară în 1983. Acasă, în România, fusese o iarnă deosebit de grea în acel an. Amintesc celor de vârsta mea şi povestesc celor mult mai tineri că din cauza economiilor disperate pe care le impunea regimul lui Ceauşescu, se tăiase căldura în case, în trenuri, în instituţii. Turneele noastre artistice se ţineau, totuşi, aşa cum se putea, în ciuda gerului, iar eu am răcit foarte rău în acea iarnă; mi-a răcit capul, transpirat de cântat din tot sufletul. M-am îmbolnăvit rău. Îmi curgeau lacrimi nesărate din ochi aşa ca la câinii fără stăpîn iar tusea părea că se îneacă între strănuturi. Aşa bolnavă a trebuit să plec în turneu în Israel, în compania altor trei actori români. Am ajuns la Tel Aviv pe 25 decembrie 1983. Aveam 33 de ani.

Din cauza climei mult mai calde din Israel, răceala mea s-a agravat în loc să se vindece, deşi luam zilnic porţii mari de medicamente. Pe 28 decembrie ’83, într-o zi fără spectacole, 2 familii de evrei români , ne-au luat pe noi cei 4 artişti din România cu două maşini să ne ducă în pelerinaj la câteva dintre locurile sfinte: Muntele Tabor, Betleem, Nazaret, Betania…

Astfel, am ajuns şi la Ierusalim. Ajungând la poarta oraşului vechi, urma să ne îndreptăm pe jos către biserica Sfântului Mormânt prin bazarul oriental plin de culori, arome şi muzici!

Eu aveam la ora aceea o atitudine indiferentă faţă de credinţă şi vai!, faţă de Bunul Dumnezeu. Auzisem că mulţi cred că există undeva o forţă pe care au denumit-o Dumnezeu, dar credeam ca asta e o problemă care nu mă priveşte pe mine.

Sună cunoscut?!“

„Dimineaţa, nu mai aveam nici guturai, nici durere de cap, nici lacrimi nesărate“

„Străbătând bazarul din Ierusalim, atenţia mea era atrasă de miile de frumuseţi colorate care atârnau peste tot prin labirintul de dughene şi dughenuţe pe care îl străbăteam. Aparate muzicale, aur, rochii, ilustrate, prăjituri arăbeşti cu miere şi fistic… Noi eram la cumpărături, într-o zi liberă. Personal nu aveam habar că aleea pietruită, flancată de ziduri înalte era chiar Drumul Crucii! Pentru că sunt iubitoare de muzee, antichităţi şi preţuiesc obiecte valoroase prin vechimea lor, am remarcat că majoritatea dalelor pe care călcam erau foarte vechi. Am observat pe una din ele chiar urmele unui joc roman, un fel de „ţările“ scrijelit în piatră poate chiar de soldaţii lui Pontius Pilat. M-am gândit atunci: „Te pomeneşti că această dală de piatră e din vremea lui Iisus“. A fost un gând, un simplu gând care nu m-a împiedicat să-mi cumpăr un enorm cataif umplut cu nuci şi fistic ce mustea a miere. Şi în timp ce muşcam din cataif încercând să nu pătez frumosul costum de ginşi albaştri abia cumpărat, la un moment dat, pe o parte mai lată de drum, mi s-a părut că undeva în faţa mea, tocmai a dat colţul un convoi.

Nu era o viziune, era mai degrabă o senzaţie sufletească, o convingere interioară că asist la convoiul care Îl duce pe Iisus la locul răstignirii. Imagini ale multor icoane şi reprezentări ale calvarului mi-au năvălit în minte ca un film ce se derula în viteză. Niciodată în viaţă nu am fost atât de emoţionată de ceva, ca în acel moment. O nesfârşită tristeţe, o imensă compasiune mi-a apăsat inima. Am căutat să văd cum se cheamă acel drum: desigur se chema Via Dolorosa, Drumul Durerii! Pradă acelei bruşte tristeţi, aproape cu ochii în lacrimi, am căutat să pun cataiful undeva, să scap de el, aşa neterminat. L-am învelit într-o punguţă de plastic cerută la una dintre dughene şi l-am lăsat pe o margine de zid. Apoi, privind la frumoşii mei pantofi noi cu tocuri foarte înalte, m-am descălţat. Mi se părea o insultă să calc cu tocurile mele înalte pe pietrele pe care „cu numai câteva minute înainte“ călcase desculţi Iisus.

Aşa, cu picioarele goale, am parcurs tot restul drumului până la Sfântul Mormânt.

În curând am ajuns la biserica Sfântului Mormânt înăuntrul căreia e foarte frig. N-am simţit că înaintez desculţă. Am urcat cu pantofii în mână pe Golgota, am încremenit de tristeţe în faţa Crucii Răstignirii apoi, coborând treptele mărunte am sărutat Piatra Ungerii Ajungând în faţa capelei care încă din timpul Cruciaţilor adăposteşte Sfântul Mormânt, de unde a înviat Iisus Hristos, picioarele mele goale s-au „tăiat“ şi m-am lăsat în genunchi.

Actriţa care era cu mine, mă înghiontea şi însista să mă rog la Mormânt pentru ceva. Abia am auzit-o. Mi se părea că aştept un semn important şi nu voiam să ratez clipa când mi se va arăta.

În faţa capelei Sfântului Mormântului am înaintat în genunchi, fără să mă pot „ruga“. N-am avut nici o îndoială: „ştiam“ că acolo ESTE Iisus. Cum poţi să te rogi, ce poţi cere în faţa unui mormânt unde a fost îngropat Cineva care e Viu?!

Târziu, noaptea, când am ajuns înapoi la hotel, încă nu mă părăsise acea tristeţe. Totuşi, am adormit ca un butuc căzut din căruţă pe un maldăr de paie.

Dimineaţa, înainte să mă dau jos din patul îngust de campanie pe care dormisem, am întins mâna după picăturile de nas, dar, nu mai aveam nici guturai, nici durere de cap, nici lacrimi nesărate nu-mi mai curgeau din ochi. Nu mai aveam nimic din teribila răceală cu care venisem din ţară. Normal era să răcesc şi mai tare după ce umblasem desculţă câteva ore, mai ales în biserică unde e frig ca iarna.

Bineînţeles că am pus vindecarea pe seama pumnilor întregi de medicamente înghiţite între timp. Cum puteam eu să cred că mi se făcuse cadoul unei vindecări miraculoase, că eu trecusem printr-o minune care rămăsese în mine?

„Nimic nu mă mai poate clinti“

E foarte greu să accepţi la 33 de ani când nu eşti credincios, că se întâmplă minuni, că ele se întâmplă azi şi că ţi se întîmplă tocmai ţie!

Au trebuit să se întâmple destule alte minuni acasă, cu mama, cu prietene bolnave de cancer care s-au vindecat poate pentru că eu le adusesem nişte cruciuliţe sfinţite de la Ierusalim, ca să încep să cred că vindecarea mea n-a fost un accident fericit datorat unui pumn de medicamente. A durat mai bine de un an până când am acceptat acest adevăr.

Apoi am cerut într-o zi a anului 1984 o Biblie. Voiam să citesc Evangheliile, toate cele 4 care vorbesc despre Iisus. Nu ştiu exact când am avut revelaţia credinţei, atunci la Ierusalim, pe Drumul Crucii, sau atunci când am citit Evangheliile? Ştiu doar că azi, orice mi-ar spune oricine, orice film s-ar face după orice carte scrisă contra credinţei mele, nimic nu mă mai poate clinti: Iisus S-a născut din Preasfânta Fecioară Maria, a pătimit, a murit, a fost îngropat şi a înviat din mormântul pe care l-am sărutat eu la Ierusalim. Atât.

Pentru mine, Iisus este Mântuitorul sănătăţii noastre întregi. Fără El, nimic.

„Ca mulţi dintre noi, am avut îndoieli“

Hristos, Sfânta Liturghie, duhovnic… Ce vă spun cuvintele acestea?

După tot ce v-am povestit... puteţi să mă credeţi, că a participa la Sfânta Liturghie reprezintă pentru mine însuşi momentul începutului de schimbare. Pentru mine, Hristos este Mântuitorul meu, al tău al fiecăruia dintre cei care au nevoie de cel mai mare Prieten şi ajutor în mântuire.

Vă spun mai mult. Apropierea mea de credinţă n-a fost toată înecată în miere ca şi cataiful însiropat pe care nu l-am terminat la Ierusalim. Ca mulţi dintre noi, am avut îndoieli care au ros chiar la temelia minunii care transformase sufletul meu inert în flacără vie. Dar, de fiecare dată, Cineva a picurat dragoste nouă în căuşul nesigur al inimii mele şi de fiecare dată m-am ruşinat de nestatornicia mea. De nesiguranţa mea. De părăsirea mea în momente de neîncredere. De fiecare dată, câte un semn deosebit a venit să-mi amintească un singur adevăr important: că Dumnezeu ne încearcă. Dar pentru că puterea minunii e la El, lacrima îndoielii a fost mereu transformată în lacrima bucuriei de a te regăsi iubit.

Pentru mine, cea mai mare minune care mi s-a întâmplat în viaţă este însăşi repetiţia neostenită a Învierii Domnului, ori de căte ori cădem de oboseală în speranţele noastre.

Poate de asta şi adormim: pentru ca odihniţi să ne bucurăm, mai mult, atunci când răsare din nou soarele.

Fie nouă dat să fim treji ca să putem admira acest Răsărit de Soare fără sfârşit. Numai de acolo ne vom lua puterea Veşniciei. Numai atunci ne vom putea duce la bună îndeplinire întrebuinţarea pe care am primit-o odată cu viaţa.

▲ Aveţi un sfânt faţă de care aveţi o evlavie deosebită?

Am o deosebită evlavie la Măicuţa Domnului. Apoi, între alţi sfinţi, am o mare evlavie faţă de sfântul Nectarie din ale cărui moaşte se găsesc şi la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti. Poate că altă dată vă voi povesti cum am aflat eu despre acest părinte sfânt al epocii moderne.

▲ Un artist în mănăstire: un final tragic sau fericit?

La un moment dat aţi dorit să intraţi în mănăstire…

Am mai dat această explicaţie, dar este util să o mai spun încă o dată. Mi-am dorit să-mi construiesc sau să repar o căsuţă în cadrul unei mănăstiri „de sine“. Ar fi luat destul timp să realizez această construcţie, să o aduc la confortul minim actual, având în vedere că eu nu sunt, din păcate, o artistă bogată. Tot din păcate, am pus problema unor acte de proprietate cu respectivele clauze care să-mi garanteze că voi îmbătrâni liniştită în acea căsuţă, fără să mă dea nimeni afară, fără să o înstrăinez nici eu, ci să o las moştenire mănăstirii, încă din momentul construirii ei. Deci un act de proprietate cu clauză de uzufruct pe timpul vieţii. Se pare că nu am găsit încă acel loc sau poate înţelegerea necesară la uşile unde am bătut până în prezent. Nu am renunţat la proiect, l-am amânat doar. Şi voi continua să caut.

Un artist, o persoană a scenei, dependentă de public, de popularitate se gândeşte, la un moment dat, să aleagă anonimatul călugăriei. E acesta un final tragic sau fericit?

E un final extrem de fericit. Să luăm de exemplu pe Principesa Ileana a României, care s-a călugărit şi a înfiinţat o mănăstire ortodoxă în statul Pensylvania, din Nordul Americii. Să-l luăm de exemplu pe scriitorul evreu Nicolae Steinhardt, care s-a creştinat şi apoi s-a călugărit la mănăstirea Rohia, pe Maica Benedicta, adică academician Zoe Dumitrescu Buşulenga. Şi exemplele pot continua.

A alege să-L slujeşti numai pe bunul Dumnezeu este cel mai fericit final al unei vieţi.

▲ Despre timp, bani şi speranţe

Aveţi curajul să mai spuneţi astăzi că „banii n-aduc fericirea“?

Da am, în ciuda oricăror evidenţe. Banii singuri nu te fac fericit. Din păcate ei te ajută să duci o viaţă socială decentă. Iată chiar şi dorita mea căsuţă pe lângă o mănăstire ar necesita bani, destul de mulţi bani. Dar fericirea despre care ar trebui să vorbim, aceea din timpul rugăciunii către Dumnezeu nu are nici o legătura cu banii!

Cu toţii avem o „stradă a speranţei“, pe care o populăm cu tot felul de vise. Cum arată în sufletul dumneavoastră această stradă?

Să fiu sănătoasă să închei proiectele pe care doresc să le definitivez.

Dacă aţi putea „opri timpul“, pentru ce motiv aţi face-o?

Dacă l-aş putea opri, poate ca l-aş putea da şi înapoi...

Motivul? Să-mi trăiesc viaţa evitând multe din greşelile făcute... Poetul meu preferat, Lucian Blaga, spunea undeva că „A lua învăţăminte din greşelile făcute este poate mai folositor decât lipsa greşelii însăşi“.

Poate de asta nu se poate nici opri, nici da timpul înapoi?! Cine ştie?! Categoric este unul din rosturile pe care doresc eu să le am de acum înainte este să le vorbesc şi altora despre credinţă şi despre cum trebuie slujit Dumnezeu, în deplină cinste a inimii şi a trupului.