Despre valori în ziua de astăzi

Matematicianul Solomon Marcus vorbind despre profesorul Mihai Dinu spunea că numele lui a devenit de mult o garanţie de calitate. Intelectual creștin discret, fin observator al realității de la noi și din străinătate, Mihai Dinu rămâne un om pe care cunoașterea nu l-a făcut mai semeț, ci mai apropiat de oameni și de Dumnezeu. Interviul despre valori, așa cum sunt ele percepute în lumea de astăzi, e o dovadă a acestui fapt.

Domnule profesor, nu mai ştim ce e bine şi ce e rău în zilele noastre. Distincţia dintre cele două nu mai este universal recunoscută. În democraţiile moderne binele a fost identificat definitiv cu utilul şi în cele din urmă cu profitul. Care sunt cauzele ce au produs această schimbare în mentalul comun şi când a avut ea loc?

Am mari îndoieli că ar fi existat cu adevărat vreo perioadă istorică în care, așa cum afirmați, „distincţia dintre bine şi rău să fi fost universal recunoscută”. Sören Kierkegaard vorbeşte undeva despre existenţa a trei stadii ale vieţii umane: estetic, etic şi religios. Cel dintâi corespunde etapei în care individul urmăreşte cu tenacitate un anumit scop, fără a-şi pune problema moralităţii sau imoralităţii demersului său. Filosoful ilustrează atitudinea omului aflat în acest stadiu prin trei exemple renumite de căutători ai fericirii: Faust - aventurierul cunoaşterii, Don Juan - exploratorul neobosit al erosului şi miticul Ahasverus - „jidovul rătăcitor” care colindă lumea de secole în căutarea patriei pierdute. Amoralitatea, iar nu imoralitatea îi caracterizează pe toţi aceştia trei. Ei ignoră, pur şi simplu, problematica morală. De-abia într-un stadiu ulterior, cel etic, omul ia act de existenţa binelui şi a răului ca posibile repere şi criterii de orientare în elaborarea proiectului său de viaţă. Nici acum însă nu optează în mod hotărât pentru o variantă sau alta, alegerea aceasta fiind apanajul exclusiv al ultimului stadiu, cel religios.

Putem sau nu să fim de acord cu schema kierkegaardeană, dar cred că, în calitate de creştini, nu trebuie să privim distincţia dintre bine şi rău drept una de la sine înţeleasă şi, cu atât mai puţin, să punem pe seama democraţiilor moderne, aşa cum sugerează întrebarea dumneavoastră, pierderea capacităţii noastre de a opera această delicată discriminare. Sfinţii Părinţi vorbeau despre darul deosebirii duhurilor ca atribut superior al monahului îmbunătăţit. A decela, în practica vieţii, ce ţine cu adevărat de sfera binelui şi ce, sub aparenţa cea mai inocentă sau benignă, de tărâmul opus (Satana, după cum se ştie, ne poate apărea şi ca înger de lumină…) nu mi se pare deloc o misiune la îndemâna oricui. De ce ar mai fi nevoie de îndrumători spirituali (directori de conştiinţă) dacă, în mod natural, tot omul (fireşte, nepervertit de derivele morale ale societăţii contemporane) ar identifica lesne şi fără greş, în viaţa proprie şi în jurul său, binele şi răul?

Pe de altă parte, tind să cred că echivalarea binelui cu utilul nu e o „maladie” recentă şi că, la drept vorbind, nu e deloc o maladie. Nu ştiu la ce fel de utilitate se referă întrebarea dumneavoastră, dar, în viziunea mea, nu poate fi bun decât ceea ce este util fiinţei umane. De la binefacerile tehnicii pe care, dintr-o greşită înţelegere, unii cred că e de bonton să le dispreţuiască, deşi profită din plin de avantajele pe care acestea li le oferă, şi până la creaţiile spirituale fără de care nu am fi cu adevărat oameni, totul trebuie să fie util fiinţei noastre integrale. Oare lectura sau muzica sau religia sunt inutile? Nimic din ceea ce îl edifică pe om nu poate fi considerat inutil şi numai o falsă idee despre rostul vieţii ar putea determina pe cineva să valorizeze superior inutilitatea în detrimentul ­utilului.

Liber cugetătorul (ce invenţie perfidă acest cuvânt prin care se insinuează că numai ateul, nu și omul credincios ar gândi liber!) consideră inutile eforturile spirituale ale creştinului, dar acesta din urmă ştie că nici măcar acea aparentă culme a inutilităţii care era munca monahilor împletitori de coşuri care dădeau periodic pradă focului produsele muncii lor nu era una cu adevărat zadarnică, după cum inutile nu sunt nici postul sau rugăciunea. De ce să gândim atunci utilitatea ca pe un antonim al binelui?

Păcatul este refuzul ascultării de ordinea lucrurilor. Orice act sau gând care tinde să diminueze, să dezintegreze, să ruineze viaţa în expresia sa specific umană este un păcat. De ce totuşi ne place să trăim mai degrabă păcătos decât virtuos, bineştiind că astfel ne îndreptăm spre moarte?

În răspunsul la întrebarea precedentă încercam tocmai să sugerez că nu trăim deloc în leibniziana „cea mai bună lume posibilă”. Patria noastră vremelnică este, dacă nu neapărat o vale a plângerii, în orice caz un loc bântuit de stihii ce se cer exorcizate. Mântuitorul Hristos nu vedea în nici un caz lucrurile în maniera naiv-optimistă a filosofului german. O constantă a predicilor şi parabolelor Sale o reprezintă ideea că Împărăţia cerurilor e o prezenţă nu doar ascunsă, ci şi infinitezimală (grăuntele de muştar etc.) la extinderea căreia suntem datori să contribuim, fiecare după puteri. Lumea reală în care a trăit El şi în care trăim şi noi nu este Ierusalimul ceresc din viziunea exilatului din Patmos, ci un tărâm al suferinţei şi al luptei, iar dacă vorbim de ordinea naturală a lucrurilor, aceasta presupune mai degrabă concurenţa acerbă şi nemiloasă decât compasiunea şi dragostea. În ­natură, viaţa oricărei fiinţe se hrăneşte din moartea alteia. După mine, „refuzul ascultării de ordinea lucrurilor” este tocmai virtutea, iar nu păcatul. Aşa se şi explică dificultatea de a trăi virtuos, fiindcă ea presupune o permanentă contestare a ordinii naturale, un efort constant de plasare şi menţinere în afara acesteia. Sunt oare castitatea sau asceza cerinţe ale naturii sau, tocmai dimpotrivă, sfidări ale acesteia în numele unui principiu supranatural?

Fiecare din actele noastre depinde de ereditatea noastră, de educaţia noastră, de influenţele fizice, chimice şi fiziologice ale mediului nostru, ale obiceiurilor şi voinţei noastre. Astfel stând lucrurile, în ce măsură un om mai este moralmente responsabil de un anumit act?

Se ştie că teodiceea a fost şi continuă să fie, atât pentru filosofi sau teologi, cât şi pentru omul obişnuit, o teribilă piatră de poticnire. Dacă este atotputernic, cum se afirmă, de ce nu suprimă Dumnezeu răul? Singurul răspuns care s-a putut da până ­astăzi acestei întrebări tulburătoare este acela că respectul pentru libertatea omului covârşeşte dorinţa divină de a-l feri pe acesta de greşeală şi suferinţă. În locul domniei peste o lume de roboţi perfecţi, incapabili de eroare, Creatorul a preferat relaţia interpersonală cu o multitudine de conştiinţe failibile, dotate cu liber arbitru şi, ca atare, responsabile pentru faptele lor în faţa Sa şi a semenilor. Dar, aşa cum aţi precizat pe bună dreptate, omul este supus unor multiple forme de determinism: material, biologic, social etc. Tirania universală a cauzalităţii nu pare să lase astfel loc nici unei libertăţi. Chiar dacă determinismul cuantic al fizicii moderne îi seamănă prea puţin celui din viziunea rigidă a ştiinţei anterioare, pentru care starea lumii la un moment dat depindea în mod univoc de toate stările ei anterioare, gândirea ştiinţifică nu poate pune, în nici un caz, la îndoială domnia cauzalităţii şi, în aceste condiţii, existenţa libertăţii rămâne obiectiv nedemon­strabil. Kant a încercat să depăşească dificultatea postulând două niveluri ale realităţii: o lume a experienţei sensibile în care totul este determinat cauzal şi o alta, a „lucrului în sine”, eliberată de servituţile cauzalităţii, în care există loc şi pentru libertate. În ciuda acestei elegante speculaţii, libertatea omului şi, pe cale de consecinţă, responsabilitatea sa morală rămân mistere inabordabile pe căile cunoaşterii ştiinţifice. Religia revelată este singura care ne-a putut spune ceva cu sens despre taina aceasta.

De ce este o eroare să credem că fiecare este liber de a dirija după placul său conduita, comportamentul său moral?

În lumina răspunsului dat la întrebarea anterioară, cred că ­libertatea „de a ne dirija după placul nostru conduita şi comportamentul moral” nu constituie întru nimic o eroare, ci tocmai un minunat dar prin care Dumnezeu îi oferă omului şansa acelui progres spiritual nelimitat pe care teologii îl numesc îndumnezeire. Tatăl ceresc, care face să răsară soarele peste buni şi răi şi trimite ploaie peste drepţi şi nedrepţi (Mat. 5, 45), nu sancţionează, cel puţin în viaţa aceasta, comportamentele noastre imo­rale, ci ne permite să dispunem liber de un drept care, aşa cum încercam să arăt, este în fond un miracol, întrucât creează o excepţie în raport cu determinismul naturii. Schimbând puţin registrul, aş spune că în relaţia sa cu omul, Dumnezeu se ghidează după un principiu similar celui al liberalismului clasic: „Laissez faire, laissez aller”. În termenii acestei comparaţii, poate prea libere la rândul ei (!), El ne apare drept modelul liderului democratic. Ne-a dăruit libertatea şi s-ar contrazice pe Sine dacă ne-ar împiedica să ne folosim de ea. Rămâne la latitudinea fiecăruia („după placul nostru”) să îi dăm o întrebuinţare sau alta, dar dacă ne dorim să fim numiţi creştini (nici asta nu e obligatoriu...) s-ar cădea să ne plasăm faptele libere sub semnul dragostei, după cuvântul Fericitului Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei!”.

În calitate de creştini, noi putem judeca un act, dar nu o persoană. Ce implică judecarea unei persoane? De ce este un păcat acest fapt?

Despre un anumit act politic s-a spus cândva că este mai mult decât o crimă, e o prostie. Similar, înainte de a fi un păcat, judecarea semenilor e o dovadă de suficienţă care pune sub semnul întrebării inteligenţa celui care o face. Insul care îşi revendică o superioritate apriorică asupra celorlalţi, arogându-şi dreptul de a-i judeca, nu este neapărat un om rău, dar e, cu siguranţă, ceea ce se numeşte în popor un prost fudul. Tendinţa există, din păcate, mai mult sau mai puţin, în fiecare dintre noi. Ne credem mai deştepţi decât suntem, iar atunci când, eventual, realizăm totuşi că anumite lucruri ne depăşesc înţelegerea, le minimalizăm pentru a ne conserva intactă buna părere despre noi înşine.

Dintr-o dorinţă similară de confort interior, ne credem şi mai buni decât suntem în realitate şi tindem să subestimăm atât faptele bune ale semenilor, cât şi propriile noastre greşeli şi păcate. Iluzia superiorităţii morale ce decurge din această dublă minimalizare stă la baza înclinării noastre de a-i judeca pe oameni. Pe cât suntem de concesivi cu propriile noastre scăderi, pe atât de intransigenţi ne arătăm atunci când e vorba de greşelile altora. Şi aici, raţiunea ar trebui să funcţioneze, întrucât, fie şi la cea mai sumară examinare a vieţii noastre, nu se poate să nu observăm cât suntem de departe de standardele morale pe care dorim să le impunem altora. Este lecţia copleşitoare pe care, în doar câteva cuvinte, le-a servit-o Mântuitorul „moraliştilor” care cereau pedepsirea femeii adultere: „Cel care este fără de păcat să ridice primul piatra”.