Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu „I-am ajutat pentru că aşa ne-a spus inima”

„I-am ajutat pentru că aşa ne-a spus inima”

Galerie foto (10) Galerie foto (10) Interviu
Un articol de: Oana Nistor - 08 Mai, 2022

Încă din prima zi a exodului de la graniţa Siret, doamna preoteasă Mihaela Ţercovnic de la Parohia Vornicenii Mari - Suceava împreună cu părintele paroh Adam Ţercovnic, originar de lângă Cernăuţi, cu părintele protopop Minu Mititelu şi cu alţi părinţi din cadrul Protopopiatului Suceava 2 i-au îmbrăţişat cu toată dragostea frăţească pe refugiaţii ucraineni. În interviul acordat „Ziarului Lumina”, preoteasa Mihaela a căutat să minimalizeze jertfa personală, scoţând în relief durerea prin care trec oamenii războiului şi nevoile cu care se confruntă atât cei plecaţi în bejenie, cât şi cei rămaşi să înfrunte răul. 

Doamna preoteasă, v-aţi numărat printre voluntarii care i-au întâmpinat la vama Siret pe refugiaţii din Ucraina, cu toate că parohia unde slujeşte părintele nu este chiar atât de aproape de graniţă...

Da, încă din prima zi ne-am dat seama că este nevoie de noi, mai ales că părintele meu, originar dintr-un sat de lângă Cernăuţi, este vorbitor de limba ucrai­neană, iar eu o înţeleg, chiar dacă vorbesc mai greu. Am fost acolo prezenţi cum am putut, chiar dacă aveam şi noi treburile noastre, dar când aproapele are nevoie de noi, se cuvine să lăsăm totul şi să sărim în ajutor. Părintele protopop Minu Mititelu a fost şi el zilnic în vamă; am fost cu ciorbe calde, cu sarmale, cu pachete de mâncare nu doar pentru refugiaţi, ci şi pentru ai noştri, care, săracii, stăteau şi ei în frig: voluntari, poliţişti, jandarmi, ­medici... Să ne ferească Dumnezeu de ce pot să îndure acei oameni! La început, timp de două săptămâni a fost dezastru, ajungeam acasă cu ochii umflați de plâns. Cu timpul ne-am mai călit, dar nu ai cum să fii indiferent la atât de multă durere, nu poţi fi de piatră când vezi copii îngheţaţi sau cu mâinile crăpate şi pline de sânge. Doamne, câte traume şi câte orori au putut trăi aceşti copii! Şi chiar ei le povesteau şi insistau să ni le spună de cum treceau graniţa ca şi cum ar trebui neapărat să le ştim şi noi, ca şi cum ar fi trebuit să scape de o povară. Aşa, în şlapi, albaştri de frig, cu bărbiţa tremurândă voiau să spună tot dintr-odată... of, câtă jale, câte întâmplări care îţi ­sfâşie sufletul...

V-a marcat una în mod ­deosebit?

Toate te marchează, dar în special cele la care sunt părtaşi copiii te zdruncină ireversibil, mai ales că şi eu sunt mamă. Era o fetiţă micuţă, însoţită de mama ei şi de un frăţior de câteva luni, care tot îi spunea părintelui Adam (n.r.: Ţercovnic, soţul doamnei preotese) cum zburau rachetele... Ne-a povestit femeia cum au rămas într-o benzinărie pentru că fetiţa a stat mai mult la toaletă, iar convoiul în care erau a plecat mai departe. S-au văzut nevoite să aştepte un alt convoi care venea din urmă, aproximativ 30, 40 de minute, şi au mers mai departe. „Părinte, zice mama, când i-am ajuns din urmă erau toţi măce­lăriți. Toţi oamenii, femei, copii din cele cinci microbuze care formau convoiul; rușii au pus puștile pe dânșii şi i-au transformat pe toţi în ţărână”. Şi copilul, de 3-4 ani, încuviinţa. Vă daţi seama că o să trebuiască să fie asistați, să fie consiliați multă vreme şi, chiar şi aşa, nu știu dacă o să-și mai revină vreodată.

De ce credeţi că majoritatea dintre refugiaţi au plecat în ţările vestice?

Sunt care merg în alte ţări vestice după bani, dar din ceea ce am văzut eu că scriu pe diferite grupuri de ucraineni, din ceea ce am vorbit cu unii, cu alţii, în România e mai bine decât acolo. Am şi primit multe mesaje cum că doresc să vină înapoi în România pentru că aşa cum au fost primiţi aici de oameni, de Biserică, dar şi de statul român, care le acordă acum anumite facilităţi, nu au fost primiţi în alte state. De exemplu, mi-a spus o doamnă că în Germania se dă refugiaţilor câte 400 de euro în prima zi, iar apoi nu se mai interesează nimeni de soarta lor. O altă femeie din Mariupol, cu o fetiţă de 3 ani şi un copil de 3 săptămâni, s-a sfătuit cu părintele, cu noi, ce să facă, dacă să plece în străinătate sau să rămână. Aici se află sub mâna unei doamne cu suflet mare care îi acordă tot sprijinul de care are nevoie. Noi am lăsat în graniță numerele de telefon, părintele Adam înlesneşte traducerea pe la spitale, la Poliţie, când se mai întâmplă accidente, pe unde este nevoie în general. Am şi cazat foarte mulţi oameni pe unde am putut, pe la prieteni, cunoştinţe, am înlesnit transportul pentru alţii. Am făcut ce am putut pentru că aşa ne-a spus inima şi pentru că ne-am pus în locul lor.

Cum este acum în vamă?

Acum fluxul de refugiaţi este mai scăzut, dar şi organizarea mai bună. Dacă în primele săptămâni veneau mulţi pe jos sau cu maşini, acum cei din zonele afectate, în special gravide, mame, copii şi bătrâni, vin cu trenurile până în Cernăuţi, iar aici statul ucrainean le pune la dispoziţie autocare. În graniţă la români opresc autocarele și noi cu mâncare, produse de igienă, apă, sucuri, mergem la fiecare în parte; mi se pare mult mai ușor ca ­înainte. Dar chiar dacă nu mai este ca la început, nu mai merg pe jos, nu îi mai bate vântul ori nu-i mai îngheaţă crivăţul, durerea e la fel de mare că trebuie să plece în pribegie.

Familia părintelui Adam a rămas în Ucraina?

Toate neamurile părintelui sunt acolo, lângă Cernăuţi: părinţii, surorile cu nepoții. Ce să mai vorbim... e greu. Sora cea mică a părintelui este preoteasă; ne spunea că nu poate să-și lase creştinii în bătaia vântului pentru că apoi, după ce se va termina ­răz­­boiul, cu ce obraz se vor întoarce în sat? Mai am un nepot care e preot și tot gândirea asta o are și el. În aceste vremuri grele, preoţii le sunt sprijin acestor oameni oropsiţi. Am tot insistat ca măcar copiii nepoatelor noastre, care au câte doi, trei, să vină la noi, dar nu vor. Părinții sunt în vârstă, socrul meu are 92 de ani și mama soacră 84; am insistat mult şi pentru ei, dar nu vor să își lase gospodăria, truda lor de o viaţă... Plus că mai e o situaţie. Lângă Cernăuţi au venit refugiaţi din Mariupol, însă şi printre ei mai sunt şi fără bun simţ, îşi mai bat joc, iar oamenii nu vor să-şi lase casele.

Care era starea de spirit în comunitatea de români din jurul Cernăuţiului înainte de război şi cum este acum?

Poate părea paradoxal, însă când a început războiul, majoritatea era cu Putin. De ce? Pentru că sub administraţia rusă etnicii români aveau mai multe drepturi, existau şcoli cu predare în limba română. Acum, cu ucrainenii în fruntea administraţiei, era mai greu pentru români. De aici și uimirea refugiaţilor când au văzut şi simţit atâta dragoste din partea românilor, care şi-au deschis casele şi i-au primit ca pe nişte neamuri. Acum s-a schimbat optica oamenilor după ce au văzut de câtă cruzime sunt în stare ruşii. Tot speră, şi noi sperăm şi ne rugăm la Bunul Dumnezeu să oprească această urgie.

Aţi mai fost la rudele din Ucraina după ce a început războiul?

Am fost o singură dată, cu ajutoare de peste patru tone, încărcate într-o maşină şi două microbuze. În zona Cernăuţi, la nepotul meu în sat, la cumnatul meu într-un alt sat, unde sunt refugiaţi din Mariupol, dar şi din alte oraşe distruse de ruşi. Acolo e mare nevoie de ajutoare de orice fel. Am strâns bani şi produse alimentare, pături, pampers, produse de igienă, ce a vrut şi ce a putut fiecare. S-au mobilizat toate cunoștințele şi creştinii de la noi din satul în care locuim, Molidu, și de unde slujește părintele, la Vornicenii Mari; am primit de la o prietenă din Bucureşti, preoteasă, un microbuz plin, alte donaţii am primit de la o altă doamnă preoteasă din Rădăuți şi de la Asociația Rădăuțiul Civic. În demersul nostru umanitar ne-au fost alături şi prietenii noștri, foști colegi de facultate, foști colegi de seminar ai părintelui, atât din țară, cât și din străinătate (America, Italia, Franța, Austria, Olanda, Anglia și Spania). De asemenea, alături de noi a mai fost o doamnă de origine ucraineană, Svetlana, care locuiește în America și care a fost voluntară încă din prima săptămână în gară la Burdujeni (Suceava). Aş vrea să mai amintesc de farmacia Calendula din localitatea Vama, care, ori de câte ori am apelat pentru medicamente necesare refu­giaților, a fost extraordinar de săritoare şi de promptă. Cu permisiunea dumneavoastră, tuturor aş vrea să le mulțumim din suflet pentru jertfa lor. Pregătim un nou transport umanitar şi nădăjduim să putem ajunge după sfintele sărbători de Paşti din nou la fraţii noştri ca să le mai alinăm un pic din suferinţă. Atât cât putem, dar să ştie şi să simtă concret că românii de pretutindeni au un suflet mare şi sunt fraţii lor întru Hristos.

Cum aţi regăsit oamenii, ­locurile?

Oamenii sunt speriaţi, când au fost zvonuri că se va trage cu rachete şi la Cernăuţi, foarte mulţi au venit în Suceava, dar după câteva zile s-au întors. Se supun unor reguli foarte stricte impuse de autorităţi tocmai pentru a nu deveni ţinte. Când am intrat în ţară, lumina era aprinsă la o casă da şi la alte 20 ba. Drumul pe care l-am urmat noi cu convoiul de ajutoare, chiar dacă nu era bombardat, părea pustiu, îți dădea o senzație sinistră: beznă peste tot, geamuri acoperite cu pături, cu saci menajeri negri, indicatoarele rutiere la fel, pentru a-i dezorienta pe ruşi. Nu mai e Ucraina care era odată, făloasă... O tristeţe care cu greu se poate descrie în cuvinte. Şcolile și grădinițele sunt centre pentru soldaţii răniți care sunt aduşi din zonele bombardate, trataţi și apoi se întorc la luptă, care scapă şi care mai poate... Copii de 18, 21, 22 de ani, fără o zi de armată, se întorc morţi acasă... durere. Cunoaştem o mamă în Ucraina cu cinci băieţi şi toţi cinci au mers la război. Trei s-au întors. Morţi. Vă închipuiţi durerea acelei mame. Economic situaţia este foarte grea pentru că nu mai primesc pensii, nu mai primesc salarii, alimentele s-au scumpit... Cei de la sat au noroc de pământ, îl lucrează, au animale, păsări şi provizii cu care au rămas de peste iarnă. Dar sunt şi familii la sat cu mulţi copii care efectiv nu au cu ce să-i hrănească şi îi ajută cumnatul meu, care este preot.

Citeşte mai multe despre:   razboiul din Ucraina  -   voluntar  -   ajutor umanitar