La cei 75 de ani, pe care îi reclamă cu seninătate, Silvia Elena Radu este nelipsită din atelierul său din strada Emil Pangrati, nr. 29 B. Sculptează, pictează, are grijă de lucrările soţului său, regretatul sculptor Vasile Gorduz, şi se bucură de vizita oricui îi trece pragul cu inimă bună.
Am găsit îngeri în locuinţa de creaţie a Silviei Radu, icoane şi o candelă aprinsă. Când nu este la atelier, artista este plecată ori la Pătroaia, un sat dâmboviţean în care a ridicat o mănăstire, ori la Vama Veche, unde a construit un lăcaş de rugăciune, împreună cu soţul său. Însă cel mai adesea merge la biserică să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru „grija permanentă, minunată pe care mi-a purtat-o. Absolut minunată.“
Povestiţi-mi despre îngerii dumneavoastră, cei pe care i-aţi prezentat în expoziţia „Grădina cu îngeri“, în 2006.
L-am invitat la atelier pe Părintele Sofian Boghiu acum 15 ani. Eram foarte curioasă să văd ce spune despre îngerii mei. S-a uitat la ei cu o figură foarte minunată şi a zis: „Cam ciudaţi îngerii aceştia“. Mi-a spus că îngerii trebuie să ţină în mână nişte lucruri distinctive, ca să îi arate că sunt îngeri, or, la mine nu se regăsea aşa ceva. Le-am mai pus eu câte o cruce… Am făcut îngerii dintr-o necesitate a mea, pentru că în timpul revoluţiei mă rugam: „Doamne, trimite îngerii să ne scape!“. Mi-a fost foarte frică, am trăit revoluţia din plin, s-a tras în atelierele de aici. A fost teribil. Trei nopţi, ţin minte, am stat în genunchi lângă patul tatei şi mă rugam lui Dumnezeu să trimită îngerii. Şi i-a trimis, aşa că m-am simţit obligată, că am scăpat şi n-am murit, şi am încercat să figurez făpturile superbe.
Nu l-am convins cu îngerii mei pe Părintele Sofian. Mie mi se părea că sunt o eroină, că fac îngeri. Aiurea, eram eu naivă. Însă am creat, prin ineditul lor, o atmosferă care a convenit, mai ales că, în momentele acelea, eram cu toţii dispuşi să ne deschidem spre credinţă. A fost un moment de curăţire sufletească de care am profitat. Am avut o şansă imensă să trăim Revoluţia în sensul acesta, al purificării interioare. Ni s-a luat o greutate din spate şi am fost lăsaţi să ridicăm capul în sus, spre Dumnezeu. Cei care au vrut să o facă, bineînţeles.
Legătura cu Dumnezeu
Aţi avut parte de o educaţie religioasă în familie sau apropierea de Biserică a intervenit mai târziu, la vârsta maturităţii?
N-aş fi ajuns în Biserică cu adevărat, dacă nu exista părintele Sofian. Spun cu adevărat, deoarece nu am fost ruptă de credinţă. Părinţii mei au fost oameni credincioşi, dar eu am păstrat legătura cu biserica doar cât am fost copil.
De-abia la 20 de ani după ce eram împreună cu soţul meu, cu care nu eram căsătorită religios, l-am cunoscut pe Părintele Sofian. A fost cel care ne-a trimis, foarte supărat pe noi că am putut fi atât de inconştienţi, să nu ne cununăm în biserică. Şi am devenit şi noi oameni în rândul oamenilor, că eram nişte păgâni. Din momentul acela am început să privesc în mine, vorbesc doar în numele meu, şi am văzut cât eram de nepregătită ca să intru în biserică. La prima împărtăşanie mi-a venit rău în biserică. Probabil că era un atac al celui rău, care nu mă lăsa. Dar nici eu nu m-am lăsat, m-am întors, am avut râvnă.
A fost un atac absolut îngrozitor. Experienţele acestea eu le-am trăit, cine nu crede şi are impresia că lucrurile sunt lipsite de profunzime se înşală. Însă numai Dumnezeu ne ajută, dacă ne rugăm la El.
Intrarea în Biserică, „în rândul oamenilor“, cum spuneţi, v-a influenţat în vreun fel viaţa?
Am spus-o, o repet, intrarea în Biserică ne-a ajutat şi în meserie. Lucrările importante le-am făcut în urma intrării în Biserică. Gorduz l-a făcut pe Traian, pe Eminescu, eu l-am făcut pe Sfântul Gheorghe. Sunt lucrări foarte importante care nu ar fi fost posibile, ştiu sigur, dacă nu am fi intrat în Biserică. În primul rând, rugăciunile Părintelui Sofian. Apoi, Sfântul Antim, care ne era patron, şi care a fost artist, cred că i-am convenit ca personaje şi ne-a luat sub oblăduirea lui. Întotdeauna mi-a plăcut să cred ca Sfântul Antim ne-a ajutat şi ne ajută.
„Ce biserică veche, în Vamă!“
Am înţeles că artista Silvia Radu a „câştigat“ imens din legătura cu divinitatea. Despre omul Silvia Radu ce-mi puteţi spune, cum s-a transformat?
Omul Silvia Elena Radu a înţeles cât e de păcătos şi cât de mult trebuie să I se roage lui Dumnezeu. Nu mi-am făcut copiii pe care mi i-a dat Dumnezeu. Aşa că am încercat să răscumpăr lucrul acesta prin rugăciune. 35 de ani am mers împreună la Vama Veche, împreună cu soţul meu, în casa unor ţărani minunaţi. Pentru că Vama Veche nu avea biserică, am zis că aşa ceva este imposibil, că acolo trebuie să existe un lăcaş sfânt. A ieşit o biserică iubită de toată lumea, este cu totul deosebită. Cel mai frumos compliment care mi s-a făcut: „Ce biserică veche, în Vamă!“.
Trebuie să îţi producă un sentiment înălţător, de linişte sufletească şi împăcare, construirea unui lăcaş de rugăciune...
Biserica este a tuturor oamenilor din Vamă şi a celor care vizitează locul. Foarte mulţi tineri s-au cununat la Vama Veche, îşi botează copiii acolo.
Momentan, suntem într-o perioadă în care am avea nevoie enormă şi de ajutorul creştinilor, pentru că se fac o serie de lucrări de refacere a bisericii. M-am apucat de ridicat şi o mănăstire, în satul Pătroaia, localitatea în care a trăit familia tatălui meu. Mama mea era din Pătroaia Vale. Oamenii din Pătroaia nu au biserică, decât una foarte mică, de cimitir. Mi-am spus că locul are nevoie de rugăciune neîntreruptă şi atunci am decis să facem o mănăstire de maici. Lucrările au început în urmă cu trei ani, încă de când trăia Gorduz. Biserica este aproape gata, dar mai necesită câteva lucrări de izolaţie, instalaţii.
„Este trist să îţi pierzi credinţa şi identitatea“
Aveţi o forţă imensă de a dărui.
Nu trebuie întotdeauna să cerem, ci să mai şi dăm. Iar ceea ce spunem, să şi facem. Fiecare ce avem - nu e al nostru. Aşa cum prin preot trece cuvântul lui Dumnezeu, aşa trebuie să treacă prin noi către ceilalţi tot ce ne dă Dumnezeu. Trebuie să fim foarte deschişi, să ne subţiem atât de mult încât să fim străvezii - eu să văd în dumneata ce este, dumneata să vezi în mine ce este şi să venim unul în întâmpinarea celuilalt, ca să facem ceva.
M-aş bucura ca acest interviu să fie citit de tot mai mulţi români. Poate astfel veţi reuşi să-i contaminaţi cu optimismul dumneavoastră şi pe mulţi îi veţi convinge să rămână acasă.
Eu cred că noi suntem de vină, cei care ştim de ce avem nevoie şi nu facem mare lucru. România este un loc minunat. Despre cei care pleacă din ţară… este trist să îţi pierzi credinţa şi identitatea, doar ca să trăieşti mai bine. La final nu rămâi decât cu un gust de cenuşă în gură. Mi se pare că este o copilărie să pleci. Tinerii ar trebui să fie convinşi că locul acesta este extraordinar, e un loc binecuvântat, călcăm pe moaşte de sfinţi. Ne hrănim cu seva pământului îmbibat cu moaşte ale sfinţilor, care şi-au dăruit tot rostul vieţii lor lui Dumnezeu. Are o importanţă imensă ceea ce s-a întâmplat cu înaintaşii noştri. Păcatul a început la noi din secolul al XIX-lea. Mersul în Occident i-a făcut pe oameni să vină în contact cu o lume pe care nu au înţeles-o destul de bine. Acea lume nu ni se potriveşte nouă în toate. Ar fi trebuit să luăm ceea ce era bun de luat.
De aici şi greşelile enorme, cea mai mare este faptul că am întors spatele Bisericii Ortodoxe. Ne-am apucat să stricăm frescele şi să facem picturi în ulei, ne-am apucat să luăm pământurile mănăstirilor. Să mai reparăm ce mai putem repara, dacă mai putem.
„N-am fost deloc un înger“
Pentru că Dumnezeu v-a înzestrat cu harul acesta creator, cu care îi fericeşte pe artişti, vă simţiţi diferită de ceilalţi oameni?
Noi, artiştii, nu suntem deloc diferiţi de toţi ceilalţi, doar că avem alte calităţi. Avem o deschidere şi o sensibilitate faţă de tot ce se întâmplă. Sigur, artistul nu este un prooroc, dar beneficiază de duhul sfânt mai mult decât alţii. Iar când artistul primeşte, trebuie să dea mai departe, altfel este pierdut. Nu trebuie nici o clipă să abandonezi. Că sunt întrebată câteodată: „De ce le faceţi? Din ce trăiţi?“. Le fac pentru că nu pot să nu le fac şi trăiesc din ce îmi dă Dumnezeu. În orice caz, nu le fac ca să le vând.
Artistul dacă nu e aşa înseamnă că nu e artist. Cu toate astea, el nu trebuie să-şi dea aere, indiferent cât de mare ar fi. Şi cei mai grozavi niciodată nu se simt cei mai grozavi. Horia Bernea sau Vasile Gorduz nu s-au considerat o clipă măreţi. Oamenii mari sunt modeşti. Le dă Dumnezeu simţirea asta să nu se vadă pe ei, ci să se amestece frumos cu toţi cei din jur.
Ascultându-vă, îmi dau seama că în viaţă nu aţi fost ocolită de şansă. Credeţi în noroc?
Nu există noroc. Dar Dumnezeu mi-a dat enorm de multe daruri. Iar eu am fost o păcătoasă imensă. Îmi pare foarte rău de tot ceea ce nu am făcut şi trebuia să fac, sau de ceea ce am făcut şi nu trebuia să fac. N-am fost deloc un înger. Am fost o persoană cu totul şi cu totul anapoda o lungă perioadă de vreme, dar mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a deschis ochii prin Corina Gheorghiu, o prietenă mult mai tânără decât mine. Îngerul a trimis-o pe Corina şi ea m-a purtat spre Părintele Sofian, că altfel nu m-aş fi văzut deloc bine. Niciodată nu o să-I pot mulţumi lui Dumnezeu pentru grija permanentă, minunată pe care mi-a purtat-o. Absolut minunată.
▲
Scurte note biografice
Silvia Elena Radu (n. 30 iunie 1935, în satul Pătroaia), este sculptor şi pictor român, personalitate de prim rang a artei plastice româneşti. Silvia Elena Radu este soţia sculptorului român Vasile Gorduz. În 1960, absolvă Academia de Arte Frumoase (Institutul de Arte Plastice ,,N. Grigorescu“), clasa Profesorului Ioan Lucian Murnu. Un an mai târziu, expune la majoritatea expoziţiilor anuale, municipale şi ocazionale organizate de Ministerul Culturii şi de Uniunea Artiştilor Plastici din România.
Artista se remarcă prin numeroase expoziţii personale şi de grup. Dintre lucrările sale de artă monumentală enumerăm: 1965 - „Legenda Meşterului Manole“, parcul Herăstrău, Bucureşti; 1986 - „Statuie comemorativă pentru eroii neamului“, satul Potlogeni; 1994 - „Sfântul Gheorghe“, sculptură în bronz, piaţa Sfântul Gheorghe, Timişoara. Este deţinătoarea a mai multe premii, printre care cel mai apropiat sufletului este acela obţinut în 2003 - premiul „Prometeus Opera Omnia“ al Fundaţiei Anonimul, împreună cu Vasile Gorduz.
Sfântul Gheorghe, coborât dintr-o icoană de Necula
„Dacă unii dintre îngerii săi expresionişti descind evident din reprezentările fruste ale unei lumi pentru care ordinea vizuală nu este o practică, ci doar componenta strictă a unei nevoi interioare, Sfântul Gheorghe pare a coborî direct din tiparul fragil şi ingenuu al unei icoane pe sticlă de Necula. Prin această stilistică ambiguă, în care frăgezimile materiei coabitează perfect cu vibraţia spirituală şi cu o pietate pură, nesistematizată încă prin meditaţii teologice, în care chipul este doar mărturia înaltă a creaţiei şi nicidecum semnul de vanitate al creaturii, Silvia Radu realizează una dintre cele mai interesante şi mai profunde experienţe ale statuarului românesc.... Iar Sfântul Gheorghe rămâne, cel puţin până în acest moment, expresia maximă a celei de-a treia concilieri, după momentul Paciurea şi Brâncuşi, a formei clasic-renascentiste, antropocentrice şi eroizante, cu spiritul contemplativ şi introvertit, nonfigurativ şi nondiscursiv, al unui Orient generic, dar şi bizantin în particular. (Pavel Şuşară, „România literară“, p. 25, nr. 38, 2002)
„Grădina cu îngeri a Silviei Radu“
„Spiritul nu se eliberează prin salturi compoziţionale, el stă au ras du sol, s-ar spune, ca un tremur secret, al ierbii şi al florilor, umil ghemuite în desişul la care consimt în chip ferice. Nici nu există sus şi jos în această viziune, totul e plin cu încântare, cu o bucurie a fiinţei care nu se împiedică în zadarnice distincţii, în paupere segmentări. De fapt, sculptura, spumegând voios în alburile ghipsului şi în culorile purtate de îngeri ca o panoplie, unifică şi ea, paradoxal, vocile diversităţii, din creaţia recentă a Silviei Radu. A fi divers nu înseamnă a fi marginal şi precar, ci a participa efectiv, de oriunde, la surpriza necurmată a existenţei, la robusta încredere care fundează totalitatea. Îmi vine în minte, fără efort, la acest nod rodnic de înţelesuri, o imagine frecvent întâlnită, vreme de veacuri, de la Philon la Isidor din Sevilla şi Abelard, veghind ades nobile speculaţii contemplative. Cu sorginte ilustră, în textul platonician al dialogului Timeu, ar fi în stare, cred, să rostească expresiv fertila putere ce dilată o asemenea plinătate. Căci ne conduce la un înţeles radios - omul ca o plantă celestă, avându-şi spre înalt, în cer, rădăcinile. La o asemenea sublimă imposibilitate mă face să visez grădina cu îngeri îndrăznită de Silvia Radu“. (Dan Hăulică, „Grădina cu îngeri a Silviei Radu“, text reprodus şi în „Ateliere de artişti din Bucureşti“, Silvia Radu, p. 107, vol. I, Editura Noi Media Print)
