Părintele profesor Gheorghe I. Drăgulin a făcut închisoare în vremea comunismului pentru convingerile sale religioase. Este frapant felul optimist în care vede viaţa după ce a trecut prin cele zece temniţe roşii, după ce a trăit destule nedreptăţi şi după eliberarea din închisoare, după ce şi-a îngropat un fiu plecat la Domnul în floarea vârstei. Credinţa lui puternică l-a salvat din toate pe părintele care are 83 de ani şi care ne arată şi nouă, azi, că fără credinţă nu putem face nimic. Nici în vreme de prigoană, nici în vreme de libertate.
Părinte profesor, povestiţi-ne despre primii ani din viaţă, ce studii aţi făcut…
M-am născut la 14 aprilie 1929, în Scutelnici, satul Meteleu, judeţul Buzău. Am fost un tip exagerat de scrupulos, n-am făcut numai cinci clase, obligatorii atunci ca să intri la liceu sau la seminar, eu am făcut şapte. După aceea am plecat la Buzău, am dat examen şi la Şcoala Normală (pedagogică), şi la Seminarul Teologic. M-am dus la seminar pentru că acolo studiase un frate al meu, foarte înzestrat intelectual, mereu premiant, care era şi poet. În amintirea lui, deoarece a murit în clasa a IV-a de seminar (din cauza unei meningite), profesorii m-au îndrăgit şi pe mine.
După ce am făcut un an de seminar, a venit comunismul cu programul lui drăcesc şi s-a desfiinţat seminarul. Din oficiu, m-au repartizat la Liceul "Bogdan Petriceicu Hasdeu" din Buzău. Asta era în '48, când am făcut clasa a X-a. Nu eram obişnuiţi cu nedreptăţile comunismului. Ne-au pus taxe de studiu imense, cu banii aceia luai o casă. Tata mai avea două fete de ţinut în şcoală. Dacă am văzut că nu mai poate plăti taxele, m-am făcut învăţător, fără să fi terminat liceul pe spinarea părinţilor. Clasa a XI-a am absolvit-o în particular, fiind şi învăţător suplinitor. Tata era chiabur, avea pământ, vie… Şi m-am dus mai întâi învăţător la Muscelul Cărămănesc, lângă Sibiciul de Sus, satul de unde provenea tata. În satul acesta, am vrut să-mi iau o gazdă, să-mi fac rostul acolo, dar când am văzut că preotul satului, care fusese pedagog la seminarul unde învăţasem, se făcea că nu mă mai cunoaşte, deşi el făcea prezenţa noastră în clasă, mi-am dat seama ce înseamnă comunismul, ce greutăţi aduce el. Îmi luam zilnic geamantanul cu mine la şcoala unde predam, apoi treceam cu el peste munte la neamurile mele de pe Valea Sibiciului. Erau vreo 8 km de mers. Am stat două săptămâni, dar am renunţat, nu puteam să trăiesc aşa. Am plecat la Mărunţişul, satul prin care trecea rata spre oraş. Ce lume cumsecade era atunci! M-am dus la o familie de oameni mai bogaţi, le-am spus că sunt învăţătorul de acolo şi că îi rog să mă primească să dorm în seara aceea la ei. Şi m-au primit fără să-mi ceară nimic. Am trăit altă amărăciune la liceu. Când am mers să-mi dau examenele la fără frecvenţă, directorul liceului era fostul meu profesor de istorie din seminar, Gheorghe Ceauşel, dar şi el s-a făcut că nu mă mai cunoaşte. M-am dus apoi învăţător la o şcoală din Arcanu, judeţul Buzău. Ei, acolo eu eram cel mai savant dintre cei de vârsta mea, le ziceam tinerilor că mă duc la Arkansas University!... Mi-a prins bine faptul că mergeam la căminul cultural şi citeam mereu o revistă care se numea "Îndrumătorul Cultural", în care erau publicate toate leprele alea de stalinişti, textele lor despre "omul nou": Maria Banuş, Zaharia Stancu, toţi ăştia. Eu le citeam acolo din plictiseală. Şi când am dat admiterea la Filologie în Bucureşti - i-am avut profesori pe Călinescu, pe Vianu pe toţi marii învăţaţi de atunci. La examen mi-a picat chiar un subiect despre literatura nouă! Am intrat al doilea, mi se pare. Mă pomenesc chemat la rectorat - "că ştiţi, socialismul vă oferă condiţii", aşa şi pe dincolo, toate gogoşile de rigoare - voiau să ne convingă pe noi, care intrasem primii la examen, să mergem la specializare în alte ţări. Mie îmi căzuse Suedia. Mă apucasem să învăţ engleza, să mă duc în Suedia. Îmi plăcea, eram om de studii. Dar când au căutat la mine în dosar, n-au găsit nimic despre părinţi, că eu adusesem o adeverinţă de unde lucrasem şi nu bănuiau că nu am "origine sănătoasă". Pentru plecarea la studii peste hotare era obligatoriu să aibă datele despre mine şi atunci au trimis la comună să le afle. M-au prins: tata era chiabur, avea 40 de hectare de teren. M-au dat afară! A trebuit să plec şi de la cămin. N-aveam decât vreo doi poli în buzunar, dar dorinţa de studii era aşa de mare, încât atunci când auzeam de "doctor", de "profesor universitar", mi se umpleau plămânii de bucurie! Când m-au dat afară de la universitate, mi-am adus aminte: am şi examenul de la Teologie.
Şi v-au primit la Teologie?
Cu braţele deschise, am fost şeful clasei tot timpul, ştiam şi muzică… M-au primit, cum să nu! Dar să vă povestesc un amănunt din vara cu admiterea, că se leagă aici. Când m-am dus seara acasă la mama, am ciocănit, am fluierat pe acolo, pe lângă gard, să nu se sperie mama, care rămăsese singură, tata murise între timp. Şi i-am zis: "Mamă, eu sunt, nu te speria! Am reuşit la două facultăţi, şi la Teologie, şi la Filologie. La care să rămân?" Şi mama îmi spune: "N-am nici chibrit să-ţi aprind lampa. Au fost de trei ori cu percepţia şi cu dezchiaburizarea lor. Au venit cu toba, ziceau care dă doi poli pe asta, pe ailaltă... şi au luat toate lucrurile din casă…" Şi am rămas la Teologie. Era vremea tulbure, nu ştiai ce să faci, se desfiinţaseră şcolile bisericeşti, îi desenau prin ziare pe preoţi cu burţi, îi caricaturizau. M-au primit cu braţele deschise, aveau nevoie de studenţi. Intrând în sală, la cursurile preoţeşti, l-am auzit pe Teodor M. Popescu, unul dintre cei mai mari savanţi între profesori. Am fost şi eu urmaşul lui la acea Catedră de Istorie a Bisericii Universale, dar la a treia generaţie. El a devenit şi modelul meu. Cel mai savant, curat, serios, modest, cuminte. I-am scris cele mai frumoase evocări, l-am admirat mult. Ne aducea cărţi din biblioteca lui în geantă, ne ţinea meditaţii seara, era un om curat al lui Dumnezeu, cu suferinţele lui din închisori, era un om tare curat… Nu era preot, dar era un mare trăitor. Eu l-am propus în 1991 în "Glasul Bisericii" la canonizare. De altfel, şi pe pr. Benedict Ghiuş, pe Mircea Vulcănescu, şi mai era un preot, Ioan Şt. Boboc…
Cum aţi ajuns să pătimiţi prin închisorile comuniste?
În anul doi de facultate, în 1952, m-au chemat frumos la arest. În 1951, mai înainte de asta, m-au chemat la Pogoanele şi m-au luat la încorporare. Pe noi, pe teologi, nu ne luau în armată, pe mine m-a luat însă. Un unchi al meu care era preot la Pecineaga, judeţul Constanţa, m-a scăpat pe motiv că eram slăbuţ şi aveam ceva la plămân… Dar în anul următor m-au luat frumos la puşcărie, căci scăpasem de militărie la construcţii pe şantierele comuniste.
Mi-a venit invitaţie să mă prezint la Miliţie. Eu, ca un om cinstit, m-am dus. Eram în luna mai şi îi port pică oarecum agentului care m-a luat că nu mi-a făcut o aluzie măcar să-mi iau o haină, ceva gros, nu să mă duc numai în cămaşă cu mâneca scurtă, ci să-mi fi luat şi ceva mai gros. Ce-am pătimit de frig după aceea!
Şi unde aţi fost închis?
M-au dus la Miliţie, de aici la Ministerul de Interne, pe urmă la Uranus, la Ghencea, la Jilava, la Văcăreşti, la Castelul, la Capul Midia, la Năvodari, la Oneşti.
Pe ce motiv v-au arestat?
Motive cam aveau ei să mă ia la puşcărie. În calitate de fost seminarist, de student la Teologie şi fiu de chiabur, nu puteam iubi comunismul, îl combăteam. Cum în faţa Facultăţii noastre de Teologie de pe strada Sfânta Ecaterina, era o lozincă mare cu "Slavă marelui Stalin, eliberatorul popoarelor!", eu comentam cam aşa: "Ce slavă lui Stalin? Numai lui Dumnezeu îi spunem Slavă! Ce eliberator? Că a luat jugul de lemn şi l-a pus pe cel de fier". Cam aşa comentam cu colegii mei. Rupeam afişele lor. Mă urcam pe catedră şi ziceam: "Alo! Haideţi să luăm topoarele şi coasele şi să distrugem comunismul!"
Cât aţi stat în total în închisoare?
24 de luni, cum se zicea, doi ani.
Povestiţi-ne despre suferinţele îndurate acolo.
La Canal dormeam în baracă de stuf. Aveam obligaţia să fac normă, eram la vagonet. Trebuia să săpăm şi să încărcăm câte cinci vagonete zilnic, dacă nu, ne băgau la carceră. Şi eram coleg la normă cu actorul Ovid Teodorescu. "Ăştia ne omoară, îi ziceam eu actorului, pune mâna şi lucrează!" Dar chiar dacă el nu-şi făcea norma şi îl pedepseau, el scăpa uşor, cu două glume spuse gardienilor. Dar eu, dacă intram la carceră, nu mai ieşeam curând. Într-o zi colegul mi-a spus: "Tu eşti de la ţară, eu sunt de la oraş, nu pot să muncesc atât"... Era frig, te miri ce mâncare ne dădeau, dar lupta tinereţea din mine. A durat aşa câteva luni. Dar de lucrat, numai noaptea ne puneau să o facem. Detaşamentele erau conduse de hoţi, ca să ne chinuie, ne înjurau: "Bandiţilor! Îi aşteptaţi pe americani?", şi dădeau cu cizma în noi. Nici azi n-am uitat cum m-a călcat în picioare sergentul Cârjă din Galaţi, în iarna din '53, cea mai grea... Mă ascunsesem şi eu după baracă să nu deger. A venit el şi mi-a zis: "De ce nu lucrezi?" - şi m-a călcat în picioare. Un zel prostesc…
Era frig, mâncai la repezeală, a doua zi găseai câte o unealtă fără coadă… Teoretic dormeai ziua, dar te luau şi ziua la treabă, la munci din astea agricole, la varză, la cartofi. Sau "te numărau". Şi te numărau încontinuu 3-4 ore. Ori că lipsea careva dintre noi, ori că voiau ei să-şi bată joc, dar asta era o mare tortură psihologică. Altă dată, pe la ora unu noaptea se dădea scularea! Te trezeai, îţi luai geamantanaşul tău şi te percheziţionau să n-ai afişe, materiale de luptă şi revoltă. Eu nu aveam geamantan, găsisem o ladă pe acolo şi în aia îmi ţineam lucrurile personale. Am luat-o şi acasă după eliberare, am mai ţinut-o nişte ani, pe urmă am aruncat-o. Oricum, la Midia, la cabana V am văzut cum intrau seara 40 de deţinuţi, dar dimineaţa ieşeau numai 39. Aruncau pătura pe el şi nimeni nu vedea. Nu a rămas pe Canal nici măcar o troiţă…
V-a vizitat cineva în timpul închisorii?
N-aveai voie să spui unde eşti. Din luna mai, când m-au arestat, până în noiembrie n-am spus nimănui, abia atunci le-am scris celor din familie. Cămaşa de pe mine, cu care plecasem de acasă, avea câteva sute de cusături, că se tot rupea şi o peticeam mereu. După ce-am ieşit, şi cămaşa am ţinut-o vreo câţiva ani ca mărturie, pe urmă mi-am zis: "Ce să fac cu ea?", şi am aruncat-o.
Acolo, la Canal, se afla şi profesorul de filosofie Alexandru Claudian, care mi-a dat o cămaşă de-a lui. El era ateu, socialist burghez, eu aveam idealul să-mi fac o cultură în lagăr şi purtam cu el tot felul de discuţii. Voiam neapărat să învăţ nemţeşte, dar dacă n-aveam cretă, n-am reuşit să-nvăţ prea bine. Vă daţi seama ce condiţii erau dacă doi ani cât am stat n-am văzut o carte sau un ziar! Aşa de mare grijă era din partea lor să nu ne informăm, să nu ştim ce e mişcarea socialistă de afară… Doi ani pierduţi, când mă gândesc cât puteam să citesc în vremea asta!…
Şi Alexandru Claudian zâmbea când îi spuneam: "Cum să nu credeţi că există Dumnezeu şi Maica Domnului?" Până într-o zi când mi-a precizat: "Măi, băiatule, eu sunt orfan, am crescut pe o linie de CFR, singur, n-am eu legătură cu credinţa…" Dar eu voiam să-l convertesc. După eliberare, i-am făcut o vizită la Iaşi şi am intuit şi o altă dramă din viaţa lui: soţia, cât el a fost închis, a fost obligată să divorţeze, aşa că se produsese o ruptură sufletească între ei.
S-au împăcat ei, dar mai mult formal. Te cam doare aşa ceva. Tot la Canal am fost cu profesorul Petre Botezatu de la Universitatea din Iaşi, cu profesorul de drept internaţional C. C. Angelescu, cu profesorul Gheorghe Godinescu şi cu alţii. I-am cunoscut pentru că eu duceam luptă pentru religie, pe de o parte, şi pentru apărarea ierarhiei noastre bisericeşti, pe de altă parte. Ei aveau ceva contra de zis, mereu spuneau: "Patriarhul roşu a vândut…", dar eu le spuneam: "N-a vândut nimic, dar e singur acolo, ce să facă?" M-am luptat cu ei, pentru că nimeni nu sărea să-l apere pe patriarhul Justinian. Am trecut şi pe la Văcăreşti, iar când mi-au făcut radioscopie, l-am întâlnit pe doctorul Ciurea de la seminar, dar care nu m-a mai recunoscut nici el. La Jilava, ca să nu murim acolo de urât, trebuia să ţinem o conferinţă, să vorbim despre ceva. Când mi-a venit rândul, am vorbit despre mitropolitul Grigorie Dascălu, canonizat recent. Mi-a fost simpatic, pentru felul cum a venit el modest la Bucureşti şi câte a îndurat el în acea călătorie.
Aţi cunoscut preoţi în aceste închisori prin care aţi trecut?
Da, erau şi preoţi, dar cei pe care i-am văzut eu erau cam înfricoşaţi, nu prea vorbeau. Eu eram ca la seminar, la sfânta mănăstire, consideram că trebuie să spun tot, să fiu sincer. Aici funcţionau cei cu "ciripitul", te întrebau mai întâi ce meserie ai, ca să ştie cum să te ia mai apoi. De la un timp, nu le-am mai spus nici eu că sunt student la Teologie, le-am spus că sunt dulgher, cum fusese tata. Îmi aduc aminte, când eram la Midia şi le-am zis asta, securiştii mi-au spus: "Treci în partea cealaltă". Meseriaşii erau mai mult saşi, şeful de echipă era unul Stirner. Eu nu ştiam să bat un cui, dar le trebuia şi lor un ajutor să le dea la mână. Băteam câte 20 de cuie în acelaşi loc. Mă gândeam: "Aşa cum voi vă bateţi joc de tinereţea mea, la 20 de ani, şi mă lăsaţi să putrezesc în puşcărie, măcar atâta pagubă să vă fac şi eu!" Oricum, acolo sus, la acoperiş, nu vedea nimeni ce fac.
La Năvodari, care era o închisoare mai aparte, aveam convorbiri interreligioase cu preotul Vasile Godeanu, tatăl Elvirei Godeanu, cu un preot basarabean care iubea Filocalia, preotul Pasenco din părţile Făgăraşului; mai erau închişi acolo cei din Oastea Domnului şi nişte baptişti. Duminica ne întindeam pe iarbă, că aveam voie, ne luam la discuţii şi dintre toţi cel mai savant era părintele cu Filocalia. El venea cu citate din Sfinţii Părinţi şi biruia totdeauna. A vrut însă Bunul Dumnezeu, care conduce istoria aceasta, şi a murit Stalin. Ne întrebam toţi: "De ce bat, măi, toate clopotele astea? Care să fi murit dintre dracii cei mari?" I-am luat pe rând. Nici un paznic n-a avut curaj să ne spună şi nouă evenimentul salvator. Nici nu ştiau ce regim să ne mai aplice. Nu ne-au dat drumul, ne-au dus la Oneşti, să săpăm la Trotuş. Eram cu părintele Constantin Sburlan de la Pogoanele şi nu mai ştiu cu care şi zăream departe, peste apă, biserica lui Ştefan cel Mare, cu stejarul din Borzeşti. Şi prin faptul că vedeam zilnic peisajul acesta căpătam o speranţă, ne gândeam la Dumnezeu, la Maica Domnului, vedeam biserica, auzeam clopotul, era ceva optimist în realităţile religioase. Chiar şi la Canal, deşi nu vedeam nici un lăcaş, când auzeam un clopot, ne mai mângâiam cu gândul că mai sunt pe lume şi alte realităţi decât ale iadului pe care le trăiam noi acolo. Într-o zi, securistul mă întreabă: "Care eşti Drăgulin?
Ia-ţi bagajul!". Mi-au dat o foaie pe care au uitat să scrie şi data, a trebuit să fac pe urmă demersuri, şi m-au eliberat. Am ieşit, am făcut vreo 100 de paşi şi m-am uitat la frumuseţea care era afară, era luna mai şi am căzut în genunchi. M-am uitat la soarele care strălucea, la cerul senin, şi-am zis: "Doamne, slavă ţie că am mai văzut libertatea!" M-am dus şi-am vizitat Mausoleul de la Mărăşeşti dacă tot eram pe acolo. Era în zi de duminică şi, când am ajuns acasă, lumea era la biserică. Şi mama la fel. S-a dus imediat vestea că am ajuns în sat, iar lumea a ieşit afară din biserică. Una din bucuriile pe care mi le-a făcut Dumnezeu a fost aceea că oamenii l-au lăsat pe bietul părinte numai cu cântăreţul în biserică şi au ieşit înaintea mea, primindu-mă în triumf...
În închisoare aţi primit bătăi?
Câteva cizme îţi mai dădeau. La interogatoriu te întrebau şi îţi puneau acolo ca răspuns ce voiau ei. La început nu am semnat şi mă băteau, dar pe urmă mi-am zis că eu n-am omorât pe nimeni, n-am făcut nimic rău, de ce să iau eu bătăile alea? - şi m-am hotărât să semnez. Şi am semnat. Mi-era frică să nu mă lase infirm şi să nu mai fiu preot vreodată în urma "întâmplărilor" de la anchete.
Povestiţi-ne despre familia dumneavoastră...
Am avut un băiat, Paul. Era înalt, frumos, blând şi deştept, căsătorit cu o arhitectă, dar a avut ceva congenital şi a murit în 2005, la 33 de ani, cu puţin timp înainte de a-şi susţine teza de doctorat pe care i-am publicat-o eu: "Apocalipsa în teologia creştină a veacului al XX-lea".
Am şi o fiică, este profesoară de engleză, este necăsătorită. Am avut trei surori. Una din surori, Matilda, foarte reuşită, înaltă, frumoasă, în tinereţe cânta pe la toate serbările, era vestită în toate satele din jur. Am o altă soră, Elena sau Fareta, trăieşte şi ea. A treia soră, Maria, a murit. Să ştiţi că am trăit cu teamă, cu frică după ce m-au eliberat. Am trăit o adevărată puşcărie după puşcărie. Şi surorile mele la fel, aveau rochiile ascunse prin magazie…
Ce s-a întâmplat după eliberare?
Am trăit cu mare teamă: că nu mă primesc la Teologie, deşi m-au primit; că nu mă primesc să dau licenţa, deşi am dat-o; că nu mă lasă să mă înscriu la doctorat, dar până la urmă m-au lăsat. Şi am avut greutate mare la angajare şi la însurătoare. Am şomat cinci ani din cauză că făcusem puşcărie. Pe vremea aceea eram unicat, ca să zic aşa, abia pe urmă i-au închis şi pe alţii, pe părintele Stăniloae, pe părintele Băbuş şi toţi pe care-i ştiţi… Nu mă angaja nimeni, pentru că le era teamă să aibă legătură cu un om care făcuse puşcărie pe motive politice. Iar la căsătorie era greu, în sensul că şi fetelor şi părinţilor le era teamă. "E băiat bun, dar nu dau fata după el", ziceau părinţii. Se zvonea că o să ne ducă în Siberia pe noi, ăştia care trecuserăm prin puşcărie. Dar Bunul Dumnezeu, care poartă de grijă, a făcut să mă însor. Eram prin oraş într-o zi. Mă întâlnesc cu preotul profesor Radu. "Mă, vrei să te însori?" "Da!" Chiar dacă comuniştii ne luaseră tot şi am plecat din averea părinţilor mei cu 10 cărţi şi cu mintea din cap, n-am vrut fată bogată. Mai întâi m-a dus la o fată în Buşteni, dar când am văzut ce avere are, n-am vrut, apoi m-a dus la o nepoată a sa, în Bucureşti. Domnişoara era în curtea bisericii de la Domniţa Bălaşa, socrul meu era preot acolo, la biserică. Domnişoara Mariana dăduse la Medicină, reuşise însă "fără loc", era asistentă.
M-am căsătorit cu ea. O fată foarte frumoasă, credincioasă, născută din zâmbet şi bunătate.
Aţi scris o carte de memorii din perioada de detenţie?
Nu o carte, dar am scris articole. Am publicat în 2005 în Revista BOR, apoi am fost la o conferinţă la Milano pe această temă, la care m-a invitat arhiepiscopia de acolo şi am vorbit în faţa a 600 de preoţi şi călugări catolici.
Când aţi devenit preot?
Preot am devenit după multe amânări, în 1963. Făcusem 200 de cereri - la seminar, ca pedagog, la tipografie, la redacţii etc. La fiecare se găsea ceva: nu eram bun pentru că aş fi bogat, idei fasciste etc. Dar minunea a fost aşa: eram prin piaţă după ce ieşisem într-o zi de la slujbă, şi mă abordează cineva de la Biserica "Ceauş Radu": "Te văd tinerel, nu vrei să fii preotul nostru? Nu mai e preotul Godeanu, a murit". Am făcut o cerere, deşi se strânseseră 39 de cereri. Dar patriarhul a zis că sunt singurul cu doctorat, şi mi-a aprobat. El personal m-a instalat. Acolo am fost preot din 1963 până în 1977, apoi am fost preot la Biserica Hagiu până în 2010.
Am trecut prin zece închisori, dar am păstorit numai la două biserici! În toate lucrurile mele a intervenit Dumnezeu direct: la căsătorie, la preoţie, la doctorat.
Cum aţi intrat în învăţământul teologic?
Profesor la Facultatea de Teologie am ajuns abia după 1989. Mi-a fost greu, am dat de două ori concurs, întâmpinând inexplicabile oprelişti. Am teza la părintele Dumitru Stăniloae. Formaţia mea este o continuă fugă şi ascundere de autorităţile comuniste: am luat licenţa la pr. prof. Petru Rezuş, am prezentat teza de doctorat la părintele Stăniloae, am fost asistentul părintelui Constantin Galeriu. Am funcţionat cu greutate pe postul de conferenţiar pe Istoria Religiilor, dar a trebuit să mă duc la Alba Iulia, unde era catedră liberă de Istoria Bisericii Ortodoxe Române.
Ce concluzie trageţi acum, după toate cele întâmplate în viaţă?
Am impresia că Dumnezeu m-a favorizat.
