Puterea de a izbândi stă în credinţă

Asemenea multora, i-am ascultat piesele încă de când eram copil. „Eternitate”, „Ordinea de zi”, „Fântânile albastre”, „Un grai, o vatră, un izvor” sunt doar câteva dintre melodiile care se confundă cu un singur nume: George Nicolescu. Celebrul cântăreţ, acum în vârstă de 70 de ani, e un om cald, jovial şi plin de modestie. Despre muzică, valorile în care crede şi secretul de a reuşi în viaţă ne-a vorbit în interviul de mai jos.

Domnule George Nicolescu, sunteți un artist bine-cunoscut în România și chiar peste hotare. Dacă v-aş caracteriza cu un singur cuvânt, nu aș spune cântăreț, sau nevăzător, ori profesor de franceză, ci învingător. Ce v-a motivat să luptați în viață și să ajungeți la notorietatea pe care o aveți astăzi?

În ceea ce privește cuvântul „notorietate” folosit în dreptul meu, n-am nimic împotrivă. Numai că de când mă știu mie mi-a plăcut să fiu discret, modest, pe cât mi-a fost cu putință. Poate când eram mai tânăr eram puțin mai încrezut sau încrezut prea mult în mine, mai mult decât trebuia să fiu, eram mai flușturatic. Știți cum sunt copilăria și tinerețea... Mai dai pe dinafară câteodată, din păcate... Mi-a plăcut să-i bucur pe oamenii pentru care am cântat. Mai încerc să cânt și acum, deși la vârsta pe care o am este mai greu să o fac aşa cum m-a cunoscut lumea, dar încerc, și voi încerca și de acum înainte, cât voi mai putea.

De la cine ați învățat cele mai importante lecții în viață? De la părinți, profesori, artiști?

În primul rând de la mama mea, Elena. Era o femeie extraordinar de sensibilă, avea și o voce superbă, care mi-a plăcut. Tatăl meu era mai mult cu gândul la ceea ce voi face eu când voi fi matur și-mi dădea sfaturi, de genul: „Trebuie să cumperi o motocicletă, să te însori cu o femeie care să o conducă, să fie văzătoare”. Eu ascultam și tăceam, însă uneori mai și reacționam. Mă mai certam cu el câteodată, căci eu iubeam muzica. Auzind că-mi place formația Beatles, el venea câteodată și-mi spunea: „Mă, ai auzit că John Lennon, ăla, a pățit un accident?”. Tatăl meu a fost un mic meseriaș. Era numit în Ploiești Costel Nicolescu caretaș. Cred că era un tip destul de cunoscut în Ploiești la vremea aceea.

În ceea ce privește restul, de la profesorii mei am învățat tot ce a fost mai frumos. Am făcut două școli: Școala de ambliopi din București și Liceul pentru defi­cienți vizual din Cluj. Acolo am avut profesori deosebiți. Aș putea să spun un nume de care mă leagă foarte multe amintiri: Valentin Tăutu. Nu mai trăiește de câțiva ani buni. Altul a fost profesorul meu de franceză, cu care țin și acum legătura, la telefon. Îl cheamă Constantin Popescu și este din Cluj. Mai sunt și alți prieteni din Cluj, din acest oraș pe care îl iubesc din tot sufletul.

M-au ajutat și profesorii pe de-o parte, și părinții pe de altă parte, însă nu trebuie să uit faptul că soția mea m-a sprijinit foarte mult, pentru că a fost și este o femeie foarte răzbătătoare.

Cum ar trebui să managerieze un tânăr cântăreț de astăzi succesul, încât să rămână cu picioarele pe pământ?

În această privinţă cred că până la urmă este vorba despre educație. Trebuie să fii un om care să-ţi știi limitele, să te cunoști pe tine însuți. Pe de altă parte, nu trebuie să-ţi lipsească bunul-simț.

Ce simţiţi când vă urcaţi pe scenă? Ce se petrece de fapt acolo?

Am să vă dau un exemplu personal și destul de recent. În luna noiembrie anul trecut, s-a desfăşurat un festival de muzică uşoară la Târgu Mureș. Acolo am fost invitat și eu, alături de Ștefan Hrușcă, Doru Stănculescu, Mircea Bodolan, am fost mai mulți... Când a trebuit să cânt eu, s-a întâmplat efectiv ceva neaşteptat: piesa mea se numea „Imn către Domnul”. Imediat ce am început recitalul s-a auzit în cetate clopotul bisericii, care suna în același timp în care cântam și eu. Ce a însemnat asta pentru mine? Am zis că parcă era Dumnezeu lângă mine. Atunci am simțit că a venit chiar Bunul Dumnezeu ca să-mi arate: „Uite, tu ești acum cu Dumnezeu, tu ești acum cu Mine. Și fiind cu tine Eu, toată lumea este cu tine”.

Vorbiți-ne despre relația dintre artist și compozitor. Cu cine ați colaborat cel mai bine dintre compozitorii români?

Primul cu care am colaborat, și pe care nu am cuvinte să spun cât l-am iubit, a fost George Grigoriu. Datorită lui George Grigoriu există piesa „Eternitate”. N-aș spune că n-au cântat-o și alții, dar George Grigoriu a făcut-o pentru mine și eu am rămas cu acest cântec. A mai fost și Horia Moculescu, care mi-a scris, printre altele, o piesă senzațională, care se numește „Fântânile albastre”, apoi Alexandru Mandy, care a scris o piesă care se numește „Un grai, o vatră, un izvor”, o piesă foarte frumoasă care se auzea pe vremea când se difuza la radio muzică cu caracter patriotic.

Care ar fi valorile în care ați crezut și credeți în viața dumneavoastră? 

Cel mai mult în lumea aceasta cred în Dumnezeu. Nimic nu poate fi mai adevărat și mai frumos decât Dumnezeu. Iar dacă ne raportăm la valori umane, la loc de cinste este pentru mine seriozitatea. Dacă ești un om serios, oricine ai fi și orice ai face, te va caracteriza seriozitatea ta. Dacă nu se întâmplă asta, lumea te va trata în consecință.

Sunteți un om fericit, domnule Nicolescu?

Nu pot să spun că sunt un om fericit, dar atât timp cât am o soție care mă respectă, care știe că o apreciez și o iubesc pentru tot ce a făcut și face pentru mine, am motive să spun că sunt mulțumit. Despre fericire, cred că putem vorbi doar dincolo, în rai. Pentru cine va ajunge acolo, desigur...

Cum vă gândeați la viață atunci când aveați 20 de ani?

Când aveam 21 de ani mi-am pierdut tatăl. S-a întâmplat cu șase zile înainte de a pleca la școală. Intram în ultimul an de liceu la Cluj-Napoca. Știam că tata era bolnav incurabil și că sfârșitul lui era inevitabil. Dar realizam că dispărea un sprijin moral pentru mine. Îmi aduc aminte cum, mai apoi, un profesor de socialism științific mă tot întreba batjocoritor când mă întâlneam cu el la oră: „Măi, Nicolescule, a ieșit tatăl tău din comă?” Iar eu îi răspundeam: „A ieșit, tovarășe profesor”. Pentru că tatăl meu murise deja de săptămâni bune.

În 1972, când adunasem 22 de ani, eram încă elev. Și m-am dus la un festival de muzică la Iași. Se chema „Primăvara stu­den­țească”. Și acolo preșe­dintele de onoare al juriului era compozitorul George Grigoriu. M-a auzit cum cânt, i-a plăcut și mi-a spus să-l caut fiindcă vrea să colaborăm. Așa a început cariera mea muzicală profesionistă. A urmat apoi perioada Adrian Păunescu, prolifică pentru mine. Am început să-mi compun eu piesele. Au apărut astfel: „Ca lumina ochilor”, „Ordinea de zi” și alte hituri. Au fost vreo 25-30 de melodii. Nu am rămas în Cenaclul Flăcăra până la finalul lui.

M-am retras fiindcă nu-mi conveneau anumite lucruri. În 1998 am reintrat membru în același cenaclu care acum, după Revo­luție, își schimbase numele. I se spunea „Totuși iubirea”. În viața mea, lucrurile s-au legat fără vreun plan dinainte făcut. Nu mi-am propus ceva anume, nu am avut proiecții pentru viitor. Nu. Pas cu pas s-au întâmplat. Iar eu le-am primit pe toate mulțumind lui Dumnezeu. Însă un rol important în ceea ce am reușit până acum l-a avut soția mea, Georgeta.

Cum evaluați viața dumneavoastră privind în urmă?

Mă gândesc acum, la 70 de ani, că esențială pentru orice om rămâne credința în Dumnezeu. El a fost sprijinul meu și va fi și în continuare.

Dacă ați fi avut darul vederii credeți că ați fi îmbră­țișat altă profesie? Ce v-ar fi plăcut să faceți dacă nu ați fi cântat sau predat franceză?

Nu cred că aș fi înclinat spre altceva în afară de muzică. Dar dacă aș fi fost văzător, poate cariera mea ar fi fost de altă anvergură. Să mă explic. Era în timpul de dinainte de 1989. George Grigoriu voia să mă trimită să reprezint România la Festivalul „Gondola de Aur” de la Veneția. Dar pentru asta era nevoie de aprobare direct din partea Elenei Ceau­șescu. Compozitorul i-a explicat ce și cum, dar tovarășa i-a replicat scurt: „Ia-ți orbul de aici și pleacă! Va merge altcineva acolo”. Și așa a trebuit să rămân acasă. Cred că am răspuns la întrebare.

Ce v-a adus mai multă bucurie în viață: familia sau succesul pe scenă?

Nu le pot disocia. Ele merg împreună fiindcă se întrepătrund.

Faceți, vă rog, un scurt comentariu asupra muzicii ușoare românești de azi.

Cunosc destul de bine muzica produsă la ora actuală în țara noastră pentru că sunt un ascultător al radioului. Știu cum se cântă în general. Ceea ce se întâmplă este un fenomen curios. Cu mici excepții, cam toată lumea, și aici mă refer mai ales la persoanele de genul feminin, cântă la fel, sunt pe același calapod. Mă refer atât la textul melodiilor, la mesajul lor, care e invariabil dragostea, dar și la linia melodică, la stilul de interpretare. În afara rarelor cazuri, cei mai tineri nu știu să creeze o stare... Înainte vreme, când o auzeai pe Corina Chiriac, păi știai că este Corina Chiriac, când o auzeai pe Doina Badea, cum ai fi putut să o confunzi? Când o auzeai pe Margareta Pâslaru, era imposibil să nu o identifici. Sunt multe alte exemple pe care le-aș putea da din muzica ușoară românească. Iar la bărbați, Luigi Ionescu a fost un mare cântăreț la vremea lui. Marius Țeicu nu are o voce deosebită, dar știe să cânte pentru că este un compozitor extraordinar și un profesionist în domeniul muzicii. A fost și Mihai Constantinescu, cântăreț care din păcate nu mai este printre noi, și încă mulți alții. Iar dintre nevăzători, este Ion Lădaru, care trăiește la Cluj împreună cu soția lui, Simona Ioana, care și ea are o voce frumoasă. Alți nevăzători dintre prietenii mei au cântat și muzică populară. Ion Blăjan, spre exemplu, a fost un mare rapsod nevăzător. 

Ați cântat la festivaluri, dar nu ați uitat de locurile unde ați învățat sau lucrat. I-ați bucurat și pe cei de acolo cu melodiile interpretate de dumneavoastră.

Da. Așa este. Îmi aduc aminte că eram în 1982. Am cântat și la școala unde am lucrat ca profesor. Era Școala de nevăzători din Buzău. Am chemat câțiva prieteni care erau membri ai Cenaclului Flacăra. Era prezent chiar și Adrian Păunescu, alături de cântăreți între care și Victor Socaciu. Impresionat de atmosfera creată, vă dați seama, elevii aceia orbi erau foarte emoționați, Păunescu a compus o scurtă poezie: „A venit lumina albă pe pereți/ A venit lumina, dragii mei copii/ A venit lumina, nu ar mai veni/ A venit lumina și voi n-o vedeți”.

Care a fost filosofia dumneavoastră de viață? Cum ați trecut peste necazuri, peste deznădejdi?

Nimic nu se poate fără cre­dință. Dacă vom crede, totul va fi posibil. Hristos ne-a spus că prin credință putem muta munții din loc.