Rezultatele examenului de bacalaureat de anul acesta, precum şi faptul că, potrivit unor date prelucrate de Econtext, aproape 25.000 de profesori au părăsit sistemul de învăţământ în ultimii cinci ani relevă o criză fără precedent în educaţie şi pun la îndoială rolul ei în societate. Profesorul Andrei Marga, rectorul Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, ne-a vorbit despre modul în care poate contribui educaţia la edificarea unui mod de viaţă decent în interiorul societăţii actuale.
Domnule rector Andrei Marga, carenţele actualei legi a educaţiei au fost semnalate frecvent de către profesori şi studenţi şi au fost analizate în numeroase dezbateri televizate. Făcând abstracţie de cauzele şi efectele acesteia, cum vedeţi dumneavoastră o lege a educaţiei care să fie eficientă şi durabilă? Este posibilă la ora actuală o lege ataşată lumii civilizate, care să restabilească demnitatea cadrului didactic şi care să încurajeze tineretul să rămână în învăţământul românesc?
Educaţia din România are nevoie de o nouă concepţie, adecvată noului mileniu. Se face mare caz din axarea educaţiei pe "competenţe" în legea educaţiei din 2011. Trec peste faptul că autorii legii, diletanţi la rândul lor, nu ştiu ce înseamnă "competenţe". Nu insist asupra împrejurării că deja în anii treizeci s-a trecut la învăţământ pe "competenţe", care a făcut, din generaţii întregi de tineri de atunci, servanţii unor politici funeste. Astăzi, educaţia se axează, în ţările mature (vezi programul Obama-Biden în SUA, programul Attali în Franţa, măsurile reformatoare din China şi alte ţări), pe trei piloni: "competenţe", "abilităţi de bază" şi "valori". Optica legii educaţiei în vigoare în România este, evident, îngustă şi incultă.
O lege a educaţiei viabilă trebuie să plece de la lămurirea a ceea ce vrem să facem în societatea românească. Vrem persoane mature sau inşi manipulabili? Vrem oameni care ştiu să producă sau indivizi ce aplaudă? Vrem oameni cinstiţi sau descurcăreţi de ocazie? Vrem ca justiţia, iubirea aproapelui, răspunderea şi celelalte valori creştine să prevaleze sau ne lăsăm în seama neodarwinismului vulgarizat, ce ocupă scena de astăzi? Suntem în faţa unor asemenea alternative.
Pe de altă parte, o lege viabilă a educaţiei - cum se vede bine în alte ţări - se axează pe valoarea şi demnitatea cadrului didactic. În România de azi se încearcă ceva ce duce la eşec sigur: să se schimbe învăţământul nu cu profesorii, ci împotriva lor, nu cu oamenii calificaţi, ci fără ei. În nici o ţară nu s-a reuşit aşa ceva. Personal, consider că o lege de felul celei amintite trebuie să se lase condusă de sintagme precum "educaţia ca premisă a dezvoltării", "extinderea serviciilor educaţionale", "relansarea educaţiei pentru valori morale", "o societate a învăţării", "funcţionarea pe principiul subsidiarităţii", "descentralizarea chibzuită", "autonomia instituţională a şcolilor şi liceelor", "autonomie universitară deplină", "individualizarea rutelor de învăţare", "învăţământ centrat pe cel ce învaţă", "sincronizarea legislaţiei", "depolitizarea învăţământului", "infrastructura erei electronicii", "stimularea juridică şi financiară a inovaţiei", "internaţionalizarea evaluării" şi altele. Dacă se vor converti în articole de lege astfel de sintagme, se va atinge o lege viabilă.
"Învăţarea gramaticii, logicii, retoricii, moralei, religiei este indispensabilă"
Cum se situează din punct de vedere calitativ sistemul de învăţământ românesc faţă de sistemele educative ale celorlalte state europene?
Elevii şi studenţii români sunt adesea vârfuri, iar pregătirea generală a multora este competitivă. Două probleme trebuie însă rezolvate: în primul rând, să se înţeleagă cunoştinţa învăţată ca instrument de acţiune mai eficace; în al doilea rând, să se asume că există o etică a cunoaşterii, a argumentării, a democraţiei, fără de care fiecare dintre acestea se trădează pe sine.
Învăţământul românesc are nevoie de reforme făcute de oameni competenţi şi responsabili. În mai 2000, odată cu închiderea capitolului "Educaţie şi formare superioară", în negocierile de aderare a ţării la Uniunea Europeană, se apropia de încheiere "reforma de recuperare a tradiţiilor democratice" în învăţământul din România. După degradarea educaţiei din România, care se petrece din 2005 încoace, vor trebui adoptate noi reglementări şi angajată "reforma de compatibilizare" a educaţiei din ţară cu lumea civilizată, pentru a angaja apoi cât mai devreme "reforma de înfruntare a globalizării". Aceste reforme le-au parcurs deja unele ţări care s-au emancipat în 1989, iar România are de urmat, la rândul ei, această rută.
În 1998 - cum se poate observa citind documentele internaţionale - România era socotită, alături de Brazilia, una dintre cele mai reformatoare ţări în educaţie. Ţara noastră se plasa la nivelul ţărilor Europei Centrale. Astăzi, România este în urma ţărilor europene. Situaţia ar trebui să dea de gândit.
Consideraţi că ar fi oportună o colaborare între instituţiile de învăţământ şi companiile cu capacitate de angajare, astfel încât să existe o continuitate între învăţământul românesc şi piaţa forţei de muncă?
Colaborarea este, general vorbind, oportună, dar să nu aşteptăm minuni de la ea. Nu este uşor pentru companii să îşi estimeze nevoile de personal calificat pe durată lungă. Pe de altă parte, învăţământul dezvoltă totdeauna şi oriunde o ofertă mai bogată decât pot absorbi imediat companiile. Nu poţi subordona învăţământul, fără pierderi, nevoilor imediate, chiar dacă învăţământul trebuie să satisfacă şi aceste nevoi, ca şi pe acelea de perspectivă.
În fapt, învăţământul bine gândit şi practicat înţelept trebuie să aibă trei repere majore: nevoile tehnologiei indigene, ale economiei autohtone, ale administraţiei, dar şi nevoile de formare şi afirmare personale, precum şi nevoile de dezvoltare culturală ale societăţii respective. În particular, la noi se discută astfel de probleme cu optici înguste, îngustate şi mai mult apoi de complicata criză (financiară, economică, instituţională, de calificare a conducerii, de motivaţie şi de creaţie) din România actuală. Este nevoie astăzi de lărgirea hotărâtă a orizontului cultural în ţara noastră.
Sunteţi autorul cărţii "Criza şi după criză", în care semnalaţi, printre altele, şi o criză sub aspect axiologic, derivată din criza ce se găseşte în educaţie. Este vizibil faptul că ultimii ani din istoria ţării noastre stau sub semnul promovării non-valorilor. Unde ar putea tinerii noştri să se orienteze pentru a-şi lua ca repere în educaţie valori reale, perene?
România de astăzi se distinge, din păcate, prin câteva evoluţii grave, care ar trebui să îndemne la responsabilitate. Se guvernează prin antagonizare (privatizaţi contra bugetari, tineri împotriva vârstnicilor, părinţi contra profesori, activi contra pensionari etc.), într-o democraţie desfigurată (redusă la o aritmetică malformată a votului, adesea manipulat sau chiar mituit) şi o constituţie fără constituţionalism (legile fiind încălcate chiar de către cei care jură să le respecte). Peste toate, intervine o confuzie a valorilor României de azi. Aici este valabil, din păcate, ceea ce Thomas Mann acuza în Germania anilor treizeci: societatea a ajuns să fie controlată de grupurile cele mai puţin calificate şi mai corupte, care o împing spre degradare şi prăbuşire.
Unde sunt acum modelele pentru tineri? Aşa cum am şi arătat în monografia
Relativismul şi consecinţele sale (1998), revenirea la valorile ferme este soluţia veritabilă. Cum se poate realiza aceasta? Mai întâi este o chestiune de curriculum: învăţarea gramaticii, logicii, retoricii, moralei, religiei este indispensabilă. Apoi este o chestiune de lămurire asupra sensului vieţii şi al lucrurilor din jur, precum şi asupra lumii în care trăim, lămurire care este o operă de culturalizare în sens superior. În sfârşit, este o chestiune de revenire la cultura majoră a României şi a lumii, la lectura acelor opere care au explorat profund condiţia omului în lume. Cultura României de azi trebuie emancipată de manelism şi superficialitatea eseistică şi foiletonistică, după cum această ţară trebuie eliberată din captivitatea unor grupuri care o sluţesc, nu doar financiar, ci şi moral şi cultural. În România de astăzi refacerea încrederii în sine este probabil primul pas de făcut.
Pe lângă integrarea în sistemul economic, oamenii au nevoie de integrare socială
Aţi afirmat anul trecut, în cadrul festivităţii de lansare a cărţii amintite, că singura resursă care mai poate modera un comportament foarte acut, orientat spre profit rămâne tradiţia creştină. Care sunt reperele ancorate în această tradiţie ce pot ajuta la corectarea comportamentului utilitarist?
Trăim, încă, în Europa sub dominaţia ideologică a neoliberalismului (care nu este nici neoliberalismul prin care se încerca revigorarea liberalismului clasic în anii treizeci şi nici liberalismul clasic, organizat în jurul valorii personalităţii omului). Neoliberalismul de acum - ce îşi are matricea în Milton Friedman şi, în parte, în Hayek - consideră competiţia de pe pieţe drept noua substanţă a societăţii. Neoliberalismul actual este un darwinism social mascat. Marxismul oriental a extrapolat la scara istoriei lupta de clasă, neoliberalismul actual ridică piaţa la acest nivel.
Nu trebuie diminuată în vreun fel importanţa pieţei ca regulator economic. Piaţa rămâne cel mai eficace şi cel mai bun regulator economic. Se pun însă câteva întrebări: se evită crizele economice doar cu acest regulator? Se epuizează viaţa oamenilor în economie? Este performantă o societate care nu se interesează destul de funcţionarea instituţiilor? Este evident că, pe lângă integrarea în sistemul economic, oamenii au nevoie de integrare socială, care presupune valori. Creştinismul intervine oportun şi salutar în societăţile democratice de astăzi, dezvoltând un sistem de valori organizat în jurul personalităţii umane care îşi clădeşte un sens raportat la divinitate, prin care se smulge din contextele acaparante şi le integrează într-o viziune cuprinzătoare. Evident, este vorba de un creştinism elaborat în profunzime, dincoace de fideism, un creştinism care aduce la sinteză credinţa şi raţiunea, dând un înţeles profund ambelor. O raţiune destul de profundă descoperă valorile ferme, iar o credinţă suficient de adâncă sesizează importanţa valorilor etice, care ghidează comportamentele oamenilor şi le cultivă.
Care este rolul educaţiei religioase în Şcoală?
Eu consider că rolul educaţiei religioase în şcoli este împătrit: să facă accesibile elevilor
Scripturile fondatoare ale civilizaţiei noastre; să îi familiarizeze cu tradiţia iudeo-creştină a culturii în care trăim şi cu reperele ei morale şi larg culturale; să formeze convingerea că, oricât de liberi suntem, există o judecată până la urmă a ceea ce facem sau nu facem când trebuie; să cultive conştiinţa unui sens al vieţii ce trece dincolo de supravieţuire şi simpla vieţuire.
