Migrația, realitate istorică și provocare misionară

Fenomenul migrator este unul bine cunoscut în istoria umanității. Nu a existat o epocă sau o perioadă istorică în care oamenii să nu se fi deplasat într-un loc sau altul în căutarea a ceva mai bun, conform cu gândurile și planurile lor de viață. Dintr-o perspectivă sociologică se poate spune că migrația înțeleasă ca fenomen eco­nomic-social, dar cu implicații și, de ce nu, mutații culturale şi religioase, cuprinde patru etape evolutive, până la acceptarea persoanei imigrante ca membră deplină a comunităţii şi poporului respectiv. Astfel, contactul, conflictul, acomodarea şi asimilarea cu noua patrie şi cu membrii ei reprezintă cele patru etape prin care trece străinul pentru a ajunge cetățean al noii zone.

În cazul emigrării, fenomen care a provocat o adevărată mutație în societatea românească, Biserica Ortodoxă Română s-a aflat mereu în situația de a căuta soluții şi răspunsuri pentru a oferi o cât mai bună îngrijire sufletească acestui grup de persoane. Înființarea de noi scaune episcopale acolo unde diaspora română se află în continuă creștere, apariția de noi parohii care au nu doar un program liturgic, ci și unul cultural – cu scopul de a menține și consolida identitatea națională, au reprezentat un răspuns la noul fenomen prin anvergura și nu doar prin istoria lui. Privit din perspectivă teologică, de la Avraam încoace, toţi oamenii credinței sunt emigranți, mergând prin pustie către Țara Făgă­duinței. Puţin câte puţin, ei îşi dau seama că Hristos îi însoțește pe cale şi îi invită să Îl recunoască la frângerea pâinii. De aceea, viaţa creștinului a fost numită viață în Hristos sau viață în Sfântul Duh (după cum frumos spunea Sfântul Nicolae Cabasila în secolul al XIV-lea), iar scopul vieţii creștine este dobândirea Duhului Sfânt (Sfântul Serafim de Sarov). La o lectură atentă a Vechiului Testament vom găsi veritabile exemple de emigranți: Avraam când a plecat din Haran în Canaan şi Egipt, Isaac când a plecat din Canaan în Gherar, Ismael când a plecat din Canaan în pustia Arabiei, Iacov când a plecat din Canaan în Padan-Aram, Iosif când a fost dus în Egipt, Esau când a plecat din Canaan în Seir, Moise când a plecat din Egipt în Midian, egiptenii contemporani cu Moise care au părăsit Egiptul pentru a-i însoți pe evrei în Canaan, Eli-Melek când a plecat din Iudeea în Moab, Rut când a plecat din Moab în Israel și astfel și-a arătat fidelitatea față de noua familie, Ieftae când a plecat din Ghilad în Gherar, David când a plecat din Iudeea în Moab, apoi în Filistia, părinții lui David care s-au refugiat în Moab, Ieroboam când a plecat din Iudeea în Egipt, mercenarii din garda personală a lui David care au ales să plece din Filistia, Grecia sau Creta la Ierusalim, sau israeliții repatriați întorși la Ierusalim din diverse părți ale Imperiului medo-persan. Motivele au fost diferite, cele mai multe luate sub imboldul chemării ce au primit-o din partea lui Dumnezeu, dar nu sunt de neglijat și cele de natură familială, după cum s-a putut vedea în cazul lui Rut, sau pentru a-și salva viața, cum a fost și în cazul lui David. În Noul Testament, Sfinții Apostoli, după ce au fost îmbrăcați cu putere de Sus, au mers în toată lumea cunoscută în acel moment pentru a propovădui Evanghelia la toată făptura. Sfântul Apostol Pavel, prin însuși numele primit, de Apostol al neamurilor, este model de emigrant deoarece aceasta implică migrația, plecarea în diferite locuri ale pământului. Sfântul Pavel este însă emigrantul prin excelență, deoarece el se trăgea dintr-o familie de emigranți.

Emigrația şi-a împletit exis­tența cu istoria românilor încă de la începuturile sale. Ea a avut o importantă contribuţie la istoria politică a României; în diasporă s-au născut şi gândit, apoi s-au făcut cunoscute identitatea de neam şi limbă, latinitatea noastră, precum şi primii pași spre unitatea națională. Sunt cunoscuți Sfântul Ioan Casian și Sfântul Dionisie cel Smerit ca exemple de sfinți care s-au născut pe teritoriul actual al României și au ajuns în diferite părți ale lumii mediteraneene. Iar Sfinții Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei, Ioan Maximovici, Nicolae Mavrocordat, Sfinții Chiril şi Metodie, generalul Pavel Kiseleff sunt doar alți câțiva care au contribuit la ridicarea altor popoare decât cele din care s-au născut.

De aceea, emigrant poate să devină orice membru al Bisericii, indiferent de statutul său în societate sau în cadrul Bisericii. Aici nu se poate vorbi, ca în alte cazuri, de o predispoziție sau de o înclinare spre migrație şi, tocmai din această cauză, fenomenul migrator trebuie privit cu maximă seriozitate. Având în vedere că orice persoană plecată din sânul comunităţii devine un ambasador al acesteia în afară, atenția care trebuie acordată pregătirii tuturor credincioșilor, ca posibili emi­granți, nu este de neglijat. Emigrantul este un credincios ca oricare altul, cu problemele şi realizările sale, cu păcatele care îl îngreunează şi cu virtuțile care îl înalță, cu setea de Dumnezeu şi dorința de a-I urma, cu nevoia de a trăi în comuniune cu ceilalți.

Într-una din cărțile sale, Lugder Pries, profesorul de științe sociale din cadrul Universității din Ruhr, vine să afirme că nimeni nu poate avea așteptări din partea unor refugiați (o categorie distinctă de migranți) în integrarea lor rapidă în noua societate. De fapt, refugierea ar trebui să însemne doar o soluție temporară și nu una definitivă, după cum implică celălalt termen, mi­grația. Cu toate acestea, integrarea noilor sosiți în societate se poate produce doar pe calea muncii și a deprinderii limbii din patria adoptivă. Ceea ce românii din diasporă au făcut. Biserica Ortodoxă Română în fiecare an, în prima duminică după 15 august, lună de concedii în toată Europa Occidentală, face o mențiune specială celor care au migrat, această zi fiind cunoscută sub numele de „Duminica mi­granților”. În august 2005, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în acea vreme Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, sublinia că cei plecați în diasporă nu sunt uitați de Biserică. „Prin consacrarea în programul liturgic al parohiilor a unei duminici speciale dedicate creș­tinului român care lucrează sau studiază în străinătate, în a doua jumătate a lunii august, lună în care majoritatea emigranților vin în țară, în concediu, aceștia vor ști că nu au fost uitați de cei de acasă. Cu această ocazie, cei veniți acasă vor fi invitați la biserică, iar după Sfânta Liturghie se vor organiza momente pasto­ral-misionare, la care vor fi prezentate programe artistice, în special religioase, expoziții de icoane pictate de copii din parohie, precum şi alte activități specifice.” O duminică ce, în cele din urmă, are ca fundament tocmai unitatea de neam și credință a poporului român, indiferent de locul unde acesta locuiește temporar.